Când vine vorba despre ce și cum a fost cândva, peste trecut aflăm așezată temeinic o mare cenușie de ceață, din care răzbat strălucitor spre soare doar frânturi din măreția de odinioară a cetăților înfloritoare, a marilor regate, a întinselor imperii… Și când deschidem capitolul despre cine și când a fost, lucrurile sunt la fel de încurcate și de întunecate, așa cum reiese din „Cartea Întâi a Cronicilor” (Vechiul Testament), ce înșiră spițele neamurilor, ori din „Evanghelia după Matei” (Noul Testament), ce descrie arborele genealogic a lui Isus Hristos.
Istoria e încâlcită și interpretabilă. E dificil de dat dreptate cuiva când peste adevărul istoric stau secole-n șir, și tainice straturi de sedimente amestecate. Manualul de istorie după care copiii învață astăzi nu este identic cu cel avut ieri de părinții lor. Nu coincid nici tratatele de istorie, inclusiv în chestiunile capitale. Evenimentele sunt tâlcuite într-o notă subiectivă și răstălmăcite în ecuația unei anume ideologii, iar eroii neamului, declarați astfel cu fast și așezați decenii de-a rândul pe socluri impunătoare, sunt aruncați apoi, ca niște falsuri grosolane, la încăpătoarea ladă de gunoi a istoriei. În contrapondere, cei osândiți la moarte ori la temniță grea, pentru refuzul de a-și lepăda principiile, credințele, și care au fost prezentați ca dușmani ai poporului, peste ani au fost reabilitați, ca martiri, fiind așezați în galeria elitelor intelectuale nedrept retezate.
Firul roșu al istoriei este lupta pentru pământ. Și vrajba fraților, și neînțelegerile țărilor au același izvor. Se stă cu strășnicie cu privirea fixată obsesiv pe hotare: țarina țăranului trece de la un proprietar la altul, teritoriile sunt rupte și reîntregite, granițele fiind periodic reconfigurate. În Vf. Stog (Munții Maramureșului) mai dăinuie o bornă de frontieră ce amintește că, în perioada interbelică, România a fost vecină cu Polonia și Cehoslovacia.
Vauvernargues a consemnat ceva ce merită redat: „Domnul Voltaire nu vede Europa decât ca o republică alcătuită din diferite suveranități. În felul acesta, o minte cu orizont larg micșorează în aparență lucrurile, contopindu-le într-un întreg care le reduce la justele lor proporții; dar le mărește cu adevărat, dezvoltând raporturile dintre ele și formând din atâtea crâmpeie cu forme neregulate un singur și măreț tablou”.
Dacă viziunea lui Voltaire ar fi fost preluată și pusă în practică pacea și bunăstarea Europei nu ar fi fost grav tulburate de marile războaie, iar Alsacia-Lorena, Silezia, Ardealul… nu ar fi tot trecut de la un stăpân la altul, însoțite de exoduri și de ură lăsată în deplină libertate. Nu întâmplător, în Strasbourg, tocmai pe granița francezo-germană, își au sediile instituțiile importante ale Uniunii Europene, ci ca un semn de împăcare și de începere a procesului de realizare a idealului unității „bătrânului continent”.
Chiar dacă astăzi un asemenea obiectiv pare ratat, pentru a nu redeschide răni și pentru a tempera fanatismul și naționalismul exacerbat, poate n-ar fi lipsit de sens ca la nivelul Uniunii Europene să se decidă ca zilele naționale ale statelor componente să nu mai aibă nici o legătură cu limitele teritoriale, intens și infinit disputate.
Cu toții suntem trecători, în timp ce marea, și muntele, și dealul, și valea… rămân sub nori, după noi. În pofida acestui fapt notoriu, dar de care uităm cam des, cunosc un caz în care, mânați de trufie și de patima pentru pământ, doi vecini s-au purtat în procese de grănițuire și de revendicare timp de aproape 10 ani pentru o fâșie îngustă de teren aflată între casele primite moștenire de la pașnicii lor părinți. Cât zbucium pentru zădărnicie, om de lut!