Pentru a ajunge în Zagra am urmat traseul Bistriţa-Cepari-Mintiu-Mocod. Un drum integral asfaltat, nu foarte aglomerat şi care îţi oferă ocazia de a afla, şi altceva.
Recomand un răgaz rustic (veritabil) la Mintiu, un vechi cuib de românism închis între dealuri, dovadă deplină făcând denumirile avute de-a lungul istoriei, respectiv Rumanisch Baierdorf (în germană) şi Olahnemeti (în maghiară).
Actuala biserică ortodoxă fiinţează din anul 1900, având hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, fiind ridicată, se pare, pe locul unei vechi mănăstiri ce a fost arsă în anul 1761 din ordinul generalului Adolf von Bucow. Nu departe de locaşul de cult se află statuia lui Iulian Marţian, fiu al satului Mintiu, membru de onoare al Academiei Române.
Mai avem în satul Mintiu o fântână de slatină (de când e lumea şi pământul), un ochi de lac bine-ngrijit, un pâlc de stejari ce stau de secole la intrarea în sat (pe păşunea de lângă drumul ce vine dinspre Cepari şi unde ar pute fi făcut amenajat un mic parc, cu loc de popas) şi multă (merge şi mută) pace.
Sugerez apoi o oprire în Nimigea de jos, satul de reşedinţă al comunei Nimigea, ce are în componenţă 8 sate (cinci dispuse pe malul Someşului, două dosite între dealuri şi unul aşezat pe un platou colinar). De-a lungul timpului satul s-a numit Nindorf (în germană) şi Nemegye (în maghiară), fiind localitatea de baştină a lui Bela Kun (născut la data de 20.02.1886), preşedinte al Republicii Sovietice Ungare, ce a fost îndepărtat de la putere de către armata română în anul 1919 şi care a fost silit să ia calea exilului în Uniunea Sovietică, unde a şi murit la data de 29.08.1938.
Mai merită mers la izvorul de apă minerală Henţi, pe Dealul Cetăţii şi în ridul Căţeaua (unde se păstrează încă urmele unor cetăţi dacice), precum şi la cimitirul evreiesc, de dimensiuni considerabile, având în vedere că în perioada interbelică existau în sat peste 200 de locuitori isreliţi, ce au fost însă în mai 1944 adunaţi în ghetoul din Dealul Dumitrei (situat la intrarea în Staţiunea pomicolă, unde a şi fost dezvelit un monument spre aducere aminte), iar mai apoi trimişi în lagărele de exterminare nazistă.
În satul Nimigea de Jos mai aflăm o biserică reformată, edificată în evul mediu (în stil gotic, sub rit catolic), devenită apoi reformat-calvină şi care a suferit o ultimă mare renovare în anul 1801; o biserică ortodoxă cu hramul sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, construită în anul 1874; o clădire de şcoală gimnazială datând din anul 1874 şi un monument închinat eroilor căzuţi în al doilea război mondial.
Trecem apoi podul peste Someş şi intrăm în Mocod (în germană Mokod sau Makendorf, iar în maghiară Szamosmakod) unde ne întâmpină pe dreapta un plop secular de aproape 500 de ani (din păcate împrejmuit, fără o plăcuţă de identificare) şi o grămăjoare de case curate. Nici nu poate fi altfel în condiţiile în care în acest sat în serpentine se ţine de multă vreme un festival anual al crailor, pe parcursul căruia cei harnici au posibilitatea de a-i pedepsi pe cei leneşi. Dintre personalităţile ce fac cinste acestui sat amintim pe Silvestru Tomi (1821-1878), căpitan în cadrul Regimentului de graniţă şi dascăl de excepţie dar, şi pe Ioan Ciocan (1850-1915), director al Liceului Grăniceresc din Năsăud şi ulterior, profesor la Universitatea din Budapesta.
Ne îndreptăm apoi spre Zagra, o comună mai retrasă dar situată aproape de Valea Someşului, la doar 9 km de Mocod, ce şi-a dobândit faima prin cergile şi pănurile ce se prelucrau cândva cu măiestrie aici. Comuna e compusă din trei sate situate pe firul principal al apei (Zagra, Poieni, Suplai) şi două ascunse printre dealuri (Perişorul, undeva relativ departe, în stânga, şi Alunişul, aflat pe dreapta, pe firul unei lungi văi secundare).
La intrarea în sat, dacă după un pod în curbă, o apucăm pe un drum lateral dreapta, ajungem la Lacul lui Alac, o arie protejată de tip botanic şi zoologic, aflată pe un mic platou al Dealului Comoara. În acest lac sălbatic de alunecare, ce doar din câteva puncte poate fi zărit, deşi oglinda de ape are aproape 1800 mp (este împresurat de o vegetaţie abundentă şi încâlcită prin care cu greu poţi răzbate) plutesc plauri (insule plutitoare) şi trăiesc două specii de broaşte ţestoase : broasca cu covată şi broasca cu coadă lungă, precum şi o serie de şerpi şi păsări de baltă.
În acelaşi loc dar pe cealaltă parte a drumului se află Râpa Bohaitorii, un abrupt care a intrat în legenda colectivă ca un tărâm bântuit, fiind ţesute în jurul ei captivante poveşti „negre”.
Odată intraţi în satul Zagra ne dă onorul frumoasa biserică ortodoxă ce a fost construită în anul 1924, în crucea drumului, unul ce o ocoleşte prin stânga şi duce în Suplai, iar celălalt o coteşte la dreapta şi urcă pe o vale lungă în Aluniş, situat peste deal şi est, de Poienile Zagrei. În trecut i se spunea Găureni şi aduce mai mult a cătun uitat de lume, cu cele câteva case pripăşite pe tăpşane.
În spatele bisericii de zid din Zagra, într-o livadă situată deasupra satului, stă smerită Biserica de lemn Cuvioasa Paraschiva, declarată monument istoric, croită în anul 1698 (dar sunt şi opinii că ar fi doar din 1785), cert fiind faptul că iniţial s-a aflat în satul Perişor, fiind cumpărată în anul 1936 de Gavrilă Onişor, cu scopul de a fi folosită ca biserică mănăstirească, şi strămutată în locul numit sugestiv „Pe Pod” unde, din păcate, îşi doarme astăzi somnul de veci, părăsită şi parcă pedepsită. Nu ştiu care este regimul juridic al acestui locaş de cult şi nici cine este proprietarul actual al bisericii, dar consider că, inclusiv printr-un parteneriat public-privat, comunitatea poate dobândi în patrimoniu o bijuterie arhitectonică care să devină blazon şi un punct forte de atracţie turistică. Biserica e construită în stil maramureşean, din bârne trainice de stejar, închise în „cetori” şi care poartă-n interior urme de pictură naivă, având o siluetă cumpătată şi o turlă îndrăzneaţă. Satul nu se vede şi nu se aude din locul în care este amplasată, chiar dacă e situat la picioarele ei, ceea ce face ca această bisericuţă, pe nedrept dată uitării, să stea suspendată între cer şi pământ, trecută şi tăcută, ca o tainică necunoscută.
Urcăm apoi în Poienile Zagrei, unde casele parcă sunt înşirate pe o aţă, localitatea purtând în trecut doar denumirea simplă de Poieni, vremuri când era foarte cunoscută pentru activităţile de piorit, morărit şi oierit desfăşurate pe scară largă în sat. Biserica ortodoxă a fost zidită în anul 1904 iar dacă timpul va permite, puteţi afla în ridul Baicu un izvor cu apă minerală.
Ajungem apoi în satul Suplai ce stă de strajă la poalele munţilor, fiind poarta de intrare în Ţinutul Ţibleşului. În trecut a purtat numele de Plai iar în maghiară i s-a spus Ciblesfalva. Avem şi aici o biserică de lemn intrată pe făgaşul părăginirii, în care, din păcate, nu se mai slujeşte (nici măcar în ziua sa de hram, respectiv Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril) dar care ar trebui să intre de îndată într-un amplu proces de restaurare. E ridicată în anul 1711, turnul de piatră fiindu-i adăugat ulterior, undeva la mijlocul secolului XIX-lea, când se pare că a şi fost unsă cu lut pe dinafară. În interior, s-a păstrat în condiţii relativ optime pictura executată pe pânză de sac lipită pe lemn, unele scene fiind neasemuite şi extrem de elocvente.
Din Suplai pe un drum asfaltat ce urcă şerpuit muntele (se cuvine musai o pauză pentru a te delecta cu privelişti de poveste), după doar 3 km se poate ajunge la Mănăstirea Bichigiu, amplasată într-un loc idilic, pe un loc minunat (o căldăruşă de culme), lângă un lac înconjurat de sălcii. Ineditul edificiului de cult constă în aceea că biserica e încorporată în stăreţie, fiind de fapt un singur corp de clădire, compus din elemente cu destinaţii diferite. Dacă împrejurul său s-ar planta musai mesteceni, s-ar trasa câteva alei pietruite (cu marmură mărunţită, de preferinţă) şi s-ar pune de-a lungul lor câteva bănci de lemn vopsite-n alb, ar aduce cu o perlă lăsată să cadă dinadins din cer, în marea de verde.
În stânga lăsăm drumul de piatră ce coboară în Bichigiu şi o luăm pe drumul ce pleacă spre dreapta, pietruit şi adecvat îngrijit, ce duce la Runcu Salvei (în maghiară Runk), o comună frumoasă, ce păstrează ca miez un ansamblu de case ţărăneşti (în una din ele se mai fac încă opinci), situată singură (dar nu şi stingheră) pe o vale plăcută.
Atracţia turistică principală rămâne vechea biserică de lemn greco-catolică Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, ce îşi păstrează verticalitatea din anul 1757, fiind declarată monument istoric. În incinta bisericii (cinste celor care s-au ocupat de restaurarea picturii) se mai află o colecţie de icoane vechi pictate pe lemn sau sticlă, cărţi de cult începând cu secolul XVII-lea, precum şi un clopot turnat în anul 1596, ce poartă inscripţia „Spes mea est Cristvs „ (Speranţa mea este Isus Hristos).
Din Runcu-Salvei şi până în şoseaua ce leagă Becleanul de Năsăud, sunt sub 10 km, pe un drum ce curge cuminte la vale. Nu poate fi omisă centura ocolitoare a satului, o dovadă că, atunci când se vrea, sigur se poate.