Cunoscut de pe vechea bancnotă de 100 de lei şi mai degrabă, ca revoluţionar paşoptist, prigonit pentru noul şi modernul ce a încercat să-l instaureze şi care a sfârşit, singur şi sărac, departe de ţară (în Palermo, locul de veci nefiind nici acum clar identificat), la doar vârsta de 33 de ani, meritul major ce revine lui Nicolae Bălcescu în plan istoric constă în aceea că, după îndelungi căutări şi minuţioase documentări, a scos la lumină un mare domnitor român, prin mijlocirea lucrării istorice de referinţă intitulată sugestiv „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, scrisă în mod obiectiv şi detaliat în anii grei de exil, neterminată însă şi rămasă în manuscris până în anul 1861 când, prin grija lui Alexandru Odobescu, ea a fost publicată.
După ce parcurgi cartea decriptezi parcă altfel istoria tulbure a acelor vremuri, dar mai ales, te întrebi retoric dacă Călugăreniul a fost sau nu o izbândă, raportat la tot ce a urmat, dacă unirea faptică a celor trei provincii a fost într-adevăr înfăptuită mai întâi de Sigismund Bathori şi dacă nu cumva trecerea Carpaţilor a fost efectuată doar în scop militar, în condiţiile în care, după cucerirea Ardealului, nu au fost acordate românilor drepturi egale cu a ungurilor şi secuilor.
Nu voi insista pe tărâm istoric ci voi reda, în cele ce urmează, un fragment elocvent despre ce însemna şi cum arăta Ardealul :
„Pe culmea cea mai naltă a Munţilor Carpaţi se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, cap d-operă de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte. Un brâu de munţi ocolesc, precum zidul o cetate, toată această ţară, şi dintr-însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până în centrul ei, ca nişte valuri proptitoare, mai multe şiruri de dealuri nalte şi frumoase, măreţe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi şi peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalţă două piramide mari de munţi, cu crestele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriaşi, stau la ambele capete ale ţării, cătând unul în faţa altuia. Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munţi. Şi nu departe de aceste locuri, care îţi aduc aminte natura ţărilor de miazănoapte, dai, ca la porţile Romei, peste câmpii arse şi văruite, unde bivolul dormitează alene. Astfel, miazănoapte şi miazăzi trăiesc într-acest ţinut alături una de alta şi armonizând împreună. Aci, stejarii, brazii şi fagii trufaşi înalţă capul lor spre cer; alături te afunzi într-o mare de grâu şi porumb, din care nu se mai vede calul şi călăreţul. Oriîncotro te-i uita, vezi colori feliurite ca un întins curcubeu, şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munţi uriaşi, a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi, care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată. Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munţi zac comorile cele mai bogate şi mai felurite din Europa : sarea, ferul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până şi în noroiul drumurilor.
Astfel este ţara Ardealului.
Dar nu numai artistul şi naturalistul, ci încă strategicul, politicul şi arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ţinut. Cel dintâi va privi şi va cerceta cu mirare această puternică şi întinsă cetate naturală, scăparea neamurilor în epocile grele ale istoriei lumii. De oriunde vei veni, ai să urci mult spre a ajunge la dânsa şi nu poţi intra fără numai prin şapte porţi întărite de natură, lesne de apărat, foarte anevoie de cuprins. Politicul va admira feliurimea naţiilor şi religiilor adunate din toate colţurile lumii pe acest pământ, unde Dumnezeu însuşi pare a le fi chemat, întinzând înaintea lor o masă aşa de îmbelşugată, cum şi minunatele instituţii democratice ce au ocrotit aceşti munţi, pe când despotismul le mătura din toată Europa. În sfârşit, istoricul-arheolog va cerceta cu interes suvenirile şi rămăşiţele dacilor, acestui viteaz şi nenorocit popor, cea din urmă odraslă din acel minunat al pelasgilor, care se arată în leagănul civilizaţiei tuturor popoarelor şi formă vârsta eroică a omenirii. El va întâlni încă la tot pasul urmele de uriaş ale poporului crai aici, romanii, domnii lumii, căci Ardealul e cea mai frumoasă parte a Daciei ferice (Felix Dacia), draga ţară a cezarilor.
Aici e Apulum, Salinae, Napoca, Patavium, Pretoria, Augusta, Aquae, Auraria, frumoase şi însemnate colonii romane, din care patru cu drept italic, şi cea mai vestită decât toate, Sarmisegetusa Regia, capitala lui Decebal, numită apoi Ulpia Traiana, de a cărei ruine plină e şi astăzi valea Haţegului. Rămăşiţele templurilor, bazilicelor, apeductelor, băilor dau şi astăzi puternică dovadă de cultura cea mare în care ajunsese Dacia supt romani”.
Despre domnia cutezătorului domnitor a scris ulterior şi Nicolae Iorga în lucrarea intitulată „Istoria lui Mihai Viteazul” (o carte frumoasă scrisă cu mintea şi cu sufletul), aşa cum despre viaţa tumultoasă a lui Nicolae Bălcescu a scris în termeni elogioşi Camil Petrescu în romanul istoric „Un om între oameni”, împărţit în şase volume şi care vizează perioada de graţie 1821-1848, creuzetul facerii României.