Ziua morţilor

    Aproape în tot Ardealul, în data de  data de 1 noiembrie celebrăm Luminaţia (urmată cum nu se poate altfel de o noapte luminată în cimitire), preluată de la catolici care sărbătoresc frumos, chiar cu fast, ziua tuturor sfinţilor, cunoscuţi sau neştiuţi de nimeni. Termenul de Ziua Morţilor folosit pe alocuri nu e parcă cel mai potrivit. Mai degrabă e adecvat titlul de Ziua Străbunilor sau Sărbătoarea Strămoşilor. O mică parte din noua generaţie, trăind exclusiv pentru aici şi acum, iau în derâdere orice tradiţie, considerând o prostie şi o pierdere de vreme mersul la cei răposaţi din neamurile noastre. Nu contest că poţi afla şi alte prilejuri potrivite pentru a depăna povestiri cu „tata tân” ori de a da de pomană câte ceva celor mai săraci  decât tine (dacă cauţi sigur găseşti pe cineva), dar în iureşul vieţii e uneori imposibil să pui băţul în roata nemilosului timp pentru a te delecta cu aducerile aminte ale momentelor demult apuse. O dovadă în acest sens sunt amintirile pe care lacomi le adunăm (mii de fotografii), dar pe care  arareori le mai admirăm.  

     Strămoşii noştri ţineau cu străşnicie „moşii”, când îşi aminteau de înaintaşi şi obişnuiau să dea de pomană pentru sufletul celor morţi, dar şi pentru mântuirea lor, rostind răspicat că „ Dacă dai cuiva, ţie-ţi dai!”  sau cum spunea marele cărturar Nicolae Steinhardt, „dăruind vei dobândi!”.

    Cele mai nimerite prilejuri de pomană erau Moşii de Florii (Sâmbăta lui Lazăr), când se dădeau săracilor colaci şi colivă, Moşii de Vară   (Sâmbăta dinaintea Rusaliilor), când de sufletul morţilor se ofereau nevoiaşilor cofe, străchini, ulcele şi oale umplute cu bucate. Alte prilejuri potrivite de milostenie erau considerate Zilele Sfinţilor Mărunţi (între Rusalii şi Sânzâiene), când se dădea de mâncare bătrânilor sărmani şi singuri, precum şi Moşii de Sâmedru, când se dădeau de pomană nuci, mere şi covrigi unşi cu miere.

     În amintirile mele de demult, o văd limpede pe bunica (cred că abia dobândisem o minimă  putere de înţelegere, fiindcă bunica a trecut la cele veşnice când aveam 10 ani), în sâmbăta dinaintea Floriilor, cum ieşea pe uliţă cu o poală de cozonaci fierbinţi (cu mac şi cu nucă), abia scoşi din cuptor, cum îi rupea cu mâna în bucăţi aromate şi oferea tuturor copiilor aflaţi acolo la joacă, rostind la fiecare bucată dăruită : „Să fie de sufletul celor duşi dincolo!”.

     Tot din memorie reînvie, cu drag, zilele de 1 noiembrie de altădată, când, deşi înfriguraţi, cutreieram cimitirul pentru a căpăta mere, covrigi şi dulciuri. Privind retrospectiv, prezenţa noastră acolo era nu numai de a primi pomana, ci şi de a cunoaşte locul de veci al străbunilor. De fapt, până târziu în noapte, tot satul, cu mic, cu mare, era în cele două cimitire: cel mare, situat în susul satului şi cel mic, aflat pe locul fostei mănăstiri, cu menţiunea că ambele locuri de veci erau împrejmuite cu un zid gros de piatră, clădită cu măiestrie de meşteri (şi biserica era  la fel îngrădită), cum sunt la loc de cinste casele prin satele din Scoţia. Nimeni nu era grăbit să plece iute de la străbuni. Împodobeau mormintele cu flori de crizantemă şi aprindeau lumânări, după care treceau de la un mormânt la altul, servind o felie de cozonac şi un pahar de ţuică fiartă cu săcărică, prilejuind o mică aducere aminte a neamului, naşului, cumătrului sau vecinului, dar şi  o „încinare”, cum frumos spun someşenii, respectiv un „Dumnezeu să-i ierte!”, simultan cu un strop de băutură lăsat dinadins să cadă  pe ţărîna ţintirimului (cuvântul provine se pare din maghiarul cinterem).  Preotul mergea negreşit pe la fiecare mormânt, rostind câte o mică rugă de iertare,  cu mâna pe crucea celor răposaţi.

        În ziua de azi, încă se duc colaci la biserică, preponderent la moşii de primăvară, dar actul în sine, de milostenie, e tot mai rar şi mai sărac, deşi noi, cei de acum, suntem cu mult mai avuţi decât antecesorii noştri. În cimitir, încă se mai merge, copiii pentru a culege dulciuri, iar femeile pentru a umple  mormintele cu ghivece de flori si candele (e o evidentă risipă, dacă nu cumva chiar o întrecere). Slujba e comună, pomelnicul la fel, nerăbdarea e mare, astfel că, în două minute după săvârşirea rugăciunii, chiar înainte de a pleca preotul, cimitirul e iarăşi pustiu.

      Sunt şi cimitire rămase în paragină, în care abia se mai zăresc capetele crucilor de peste un secol din lanul de ierburi şi buruieni (uneori dai peste hăţişuri de nepătruns). Ici, colo, stau rezemate de câte un prun uscat şi adunate laolaltă crucile de piatră, seculare,  minunat lucrate, pe care pământul le-a scos la suprafaţă. Nu se mai ştie ale cui au fost, dar ar putea fi montate într-un monument închinat tuturor înaintaşilor, sub formă de tort în trepte, de pildă. Acum le mai afli în cimitir, dar peste câteva decenii  vor deveni piese de colecţie, de muzeu, ca şi împrejmuirile de piatră, morile de apă, podurile de lemn cu acoperiş de şindrilă.         

      De curând am aflat o istorioară petrecută într-un sat de pe câmpie, cu multe decenii în urmă, în care  protagonistul principal a fost un părinte la finalul unei istovitoare zile de 1 noiembrie (nici nu refuzase, se pare, pe toţi câţi l-au rugat şi pe el să închine) şi care ar fi spus la plecare : „Si acum dragii mei, să fie primit şi … să trăiască toţi morţii noştri!” La prima slujbă de duminică şi-a cerut iertare enoriaşilor de cele întâmplate dar, în opinia mea, cred că nu a greşit deloc. O astfel de urare e similară, dacă nu cumva chiar echivalentă, cu expresia : „ Fie ca sufletul strămoşilor noştri  să trăiască veşnic în rai şi în amintirea noastră!”.