Ispita înălţimilor, vraja victoriei, ne ademeneşte, ne acaparează, ne subjugă, ne preschimbă în sclavi al suişului fără de sfârşit. Ne împinge-nainte, ca un resort neînduplecat, tentaţia tărâmului tămâiat de cer, măreţia momentului închinat exclusiv celor temerari şi la care nu încetăm să visăm.
O vreme, vrem doar vârfuri culcate cuminţi sub bocanc, căci până la un moment dat, numai cucerirea culmilor ne procură satisfacţii şi ne înflăcărează trăirile, ignorând pericolele ce planează asupra urcuşului, eforturile, costurile şi privaţiunile pe care le presupune realizarea unui asemenea deziderat.
Atingerea vârfului atrage însă unele vulnerabilităţi, căci sus, pe creste, nu putem conta necontenit pe confort. După ascensiune devenim extrem de expuşi, fiind asediaţi de arşiţă, vânturaţi vârtos ori năpădiţi de nori nărăvaşi.
Adeseori, ne sunt înşelate şi aşteptările, în condiţiile în care piscul mult râvnit nu numai că nu asigură acalmie şi acurateţe, dar surprinzător, nu oferă nici priveliştile cele mai faste şi mai vaste, orizontul fiind aşezat pe vârfurile apropiate dimprejur.
Abia în timp, constaţi că punctele perfecte de panoramă nu necesită neapărat înălţimi ameţitoare, ci perspective largi, culoare clar conturate de vizibilitate spre văi şi vârfuri, pe de o parte, prilejuri potrivite şi priviri profunde, pe de altă parte.
Şi pe panta suişului social, pasul înainte şi pragul trecut nu înseamnă de fiecare dată un plus de bine în plan personal. Avuţia, erudiţia, sfinţenia, celebritatea, succesul, supremaţia, nu atrag automat feeria fericirii. Împlinirea în dragoste, absenţa grijilor şi nemulţumirilor, frumuseţea lăuntrică, armonia familială şi atâtea alte aspecte de viaţă, ce contează de fapt cu adevărat, nu depind de dimensiunile portofelului sau portofoliului, de nivelul de pregătire, propăşire ori prosperitate.