E dezolant şi dezarmant să simţi, că în toate câte sunt şi, mai ales, pentru totdeauna, ţi-e totuna. Lipsa de speranţă, absenţa unei perspective pozitive, a unui orizont optimist, împing la gesturi extreme. E în stare de orice omul aflat în stadiul terminal al unei boli grave, incurabile (doar o puternică credinţă creştină te ajută să-nduri), în pragul falimentului sau în poarta puşcăriei (după ce a trăit cu impresia că face parte din „spuma societăţii”) dar şi oricine e ferm convins că drumul îi este barat definitiv de reale sau închipuite obstacole de netrecut (sedusă şi abandonată, cu onoarea pătată ori mândria afectată). Durerea, disperarea, depresia sunt un fond potrivit pentru ultimul abandon.
Cu ani în urmă am aflat de o confruntare inedită, petrecută în munţi, între un mistreţ bătrân şi un urs tânăr. Se pare că era toamna târziu, iar mistreţul, aflat la „hotarul marii treceri”, s-a retras să moară liniştit, stabilindu-şi sălaşul într-un stejăriş ce fructificase bogat în anul acela. Pentru ursul aflat la început de drum, soarta nu fusese tocmai favorabilă. Nu putea intra în bârlog pentru hibernare căci slab fiind, stratul de grăsime acumulat peste vară nu era îndeajuns. Zile-n şir s-au pândit şi s-au hărţuit. Unul dorea să fie lăsat să moară mândru, în pace, aşa cum a trăit. Celălalt dorea dinadins să trăiască, dar încă nu dobândise arta de a supravieţui. În noaptea în care a nins pentru întâia dată în anul acela, ursul şi-a pierdut răbdarea şi s-a năpustit asupra prăzii, lovindu-l năprasnic cu laba pe mistreţ, acesta izbindu-se de trunchiul solid de stejar. Mistreţul, fie că a fost cu adevărat ameţit de lovitura primită, fie că a înscenat o asemenea posibilitate, a aşteptat nemişcat, iar când ursul (naiv încă) era suficient de aproape, cu un ultim efort, dar cu mare iuţeală, i-a spintecat adversarului pântecul cu colţii. În final, ursul a reuşit să-l prindă de beregată pe mistreţ, dar ce folos, în zori, la mică distanţă una de alta, se aflau două movile peste care se aşternuse implacabil, zăpada uitării.