Astăzi vă propun un traseu scurt şi facil : Vf. Heniul Mare din Munţii Bârgăului şi eventual, dacă vă mai rămâne timp, fortificaţia din Dealul Ponce, situat deasupra localităţii Ilva-Mică, la confluenţa pârâului Strâmba, cu râul Ilva.
Dacă plecăm din Bistriţa, ne îndreptăm spre Josenii Bârgăului, de unde o luăm spre Ilva-Mică, prin pasul Strâmba. După coborârea din şa, după ultima curbă strânsă străjuită de un stâlp rămas chiar pe acostament, drumul curge drept pe lângă vale, dar noi o luăm la dreapta, tot pe un drum asfaltat ce urcă şerpuit pe lângă pârâul Strâmba, o coteşte apoi spre codru (unde e singura porţiune de urcuş mai susţinut, dar care nu necesită neapărat un 4×4), după care iese într-un luminiş larg, cu fâneţe mari, presărate cu clăi de fân şi câteva case-n câmp. Ne continuăm drumul, chiar dacă, la un moment dat, asfaltul cedează locul unui drum de piatră, dar după ce trecem pe lângă o plantaţie de alun şi mai facem o sută, două de metri, e de preferat să parcăm maşina la intrarea în pădure, fără a continua drumul ce duce spre Muntele Murguleţ, priveliştea spre satul din vale fiind una generoasă şi elocventă.
Din acest punct, o cale calmă de culme, clar conturată, urcă cuminte spre Vf. Heniu, cu altitudinea de 1611 m. E decanul de vârstă şi de înălţime al Munţilor Bârgăului, un masiv muntos de origine vulcanică (se spune că ar fi locuri unde zăpada se topeşte instantaneu), compus din conuri montane multe şi mărunte, dar de o frumuseţe aparte, comparabilă cu a Ţibleşului.
Heniul Mare are o formă piramidală evidentă, susţinută de câteva contraforturi (Heniul Mic – 1540 m: Muncelul – 1538 m şi Măgura – 1299 m) din care se desprind plaiuri prelungi, fiind încercuit şi de o cunună de dealuri mai joase, ce îl pun în valoare. Pe unul dintre aceste picioare de munte, ce pleacă din Muntele Măgura (unde se mai află ruinele vechiului releu) şi care pogoară molcom până în Ilva-Mică, flancat pe stânga de pârâul Strâmba, iar pe dreapta, de pârâul Valea Lupului, se află (în creştetul Dealului Ponce) o fortificaţie de război bine conservată, la care vom face referire în cele ce urmează.
Revenind la traseu, el ne conduce mai întâi spre un pâlc de fagi bătrâni (poate ar trebui ocrotiţi şi puşi în valoare printr-un mic parc împrejmuit sau cel puţin un foişor de popas), iar mai apoi spre o şa prevăzută cu un mic lăcuşor scobit în cale, deschiderea spre comuna Leşu şi dealurile ce sălăşluiesc deasupra fiind foarte frumoasă.
Dacă tot se poartă trecerile montane (e şi normal dacă vrei o dezvoltare a turismului în zonă), consider că, prin efortul comun al comunelor Ilva-Mică şi Leşu (inclusiv prin accesarea de fonduri europene), s-ar putea facil realiza un drum „TransHeniu” care să facă legătura peste culme între Strâmba şi Leştior.
Din poiana largă nu urmăm drumul spre stânga ce se afundă în pădure, ci drumul de dreapta, care ne scoate într-o răspântie. Sugerez să nu o luaţi pe drumul ce coboară uşor prin codru după cotitură (din pârâu se poate urca pe poteca ce urcă prin grohotiş – presupune un efort mai mare) şi nici pe drumul care o ia la stânga prin pădurea tăiată (se pierde la un moment dat şi este necesar să te îndrepţi apoi spre drumul ce vine din Leşu, prin Leştior, făcând astfel un mare ocol fără rost), ci pe cărarea abia vizibilă ce urcă drept în sus. E traseul cel mai scurt şi are doar câteva mici porţiuni mai abrupte.
Releul Nou a fost amplasat aici pentru că Muntele Heniul Mare constituie un punct perfect de panoramă, ce domină copios împrejurimile şi mai ales vasta depresiune a Transilvaniei. Pe timp de noapte, satele din Ardeal scapără ca nişte cuiburi de luminiţe, iar toamna târziu şi primăvara devreme, când atmosfera e deosebit de curată, de pe platoul de sus al releului se zăresc în depărtare Munţii Făgăraşului. Oricum, imaginile pe care le oferă Heniul Mare spre Călimani, Suhard şi mai ales Munţii Rodnei sunt unele situate la nivel de excelenţă. Iarna, dacă urci, adesea Heniul rămâne dincolo de nori şi mult deasupra lor, brazii şi vârfurile de văi ieşind prin lanurile lăptoase fiind speciale.
Releul Mare, finalizat şi dat în funcţiune la 31.12.1977, are 12 m înălţime şi două etaje, turnul principal având însă o înălţime totală de 74 m, fiind deservit de un mic teleferic cu aspect de butoi montat pe 12 stâlpi ce coboară 2,5 km, spre Prundu Bârgăului.
Spre Dealul Ponce, aşa cum am spus, fie coborâm pe prispa ce pleacă din Muntele Măgura, fie ne îndreptăm spre locul unde am lăsat maşina, facem drumul înapoi până în Cheie (aşa-i spune locului unde întâlnim drumul principal) după care ne ducem spre Ilva-Mică. La calea ferată, dăm de un magazin, de unde urmăm drumul ce urcă Dealul Ponce. După aproape 400 m, calea se duce spre Valea Lupului, dar noi urmăm cărarea ce urcă în culme.
Buncărul din Dealul Ponce a făcut parte din Linia Arpad (Arpad Vonal), un sistem de fortificaţii în lungime de 600 km, realizat în perioada 1940-1944 între Pasul Ujok (Ucraina) şi Pasul Oituz (România). Din această vastă reţea de galerii subterane, buncăre, cazemate, amplasamente pentru artilerie, pe teritoriul judeţului Bistriţa-Năsăud mai sunt vizibile unele ruine de fortificaţii militare în Pasul Rotunda, în Valea Teiului (Şanţ), în Ilva-Mare şi Dealul Precub (Pasul Tihuţa).
În Ilva-Mică, situată la răspântie de drumuri, fortificaţiile au inclus, în afară de buncărul subteran, o serie de cazemate şi cuiburi de mitraliere amplasate strategic în Dealul Ursoi, Valea Şculii (în pădurea situată dincolo de Căminul Cultural), dar şi pe imaşul comunal în locurile denumite Costanu Cloşcă şi Calea lui Burcuş.
Buncărul din Dealul Ponce, dat fiind altitudinea la care se află (684 m) şi conformaţia reliefului (ce oferea ocrotire şi vizibilitate maximă, deopotrivă), are opt ieşiri (șase funcționale), a fost proiectat mai mult ca sigur ca centru de comandă militară, artera principală având aproape 100 m lungime (are aspect de coloană vertebrală a adăpostului), de-a lungul ei fiind poziţionate camere de staţionare a trupelor şi de stocare a proviziilor şi armamentului.
Starea buncărului e una relativ bună (s-a conservat destul de bine) şi nu necesită reparaţii majore. Tocmai de aceea, sugerez fructificarea potenţialului turistic aşa cum s-a procedat în Ucraina, satul Koloceaava, Districtul Mizhgirsky, din Zakarpatia, unde fiinţează un circuit turistic de vizitare a cazematelor rămase din perioada celui de-al doilea război mondial.