La câţiva paşi de păşunea alpină, în liziera de sus a pădurii, am întâlnit un brad neobişnuit. Trona într-o paşnică poiană, desfăşurată pe un mic tăpşan, străjuit îndeaproape de stânci ce evocă felurite chipuri. Masiv în trup, cu rădăcini ce se ascund atent printre pietre şi ramuri regulat dispuse pe trunchi, grele de rod şi încununate într-un vârf impozant, ascuns adesea de nori. Te uiţi uluit la el şi nu-ţi vine să crezi că o asemenea capodoperă a codrului a purces şi ea dintr-o simplă sămânţă adusă de vânt.
La o asemenea altitudine rar întâlneşti un brad similar. E clar că şi-a depăşit condiţia silvică, dorind să devină un ,,cineva,,. La începuturile sale, a luptat necontenit şi necruţător cu ceilalţi arbori de-o seamă şi numai el ştie cum a reuşit să aibă o fereastră mereu deschisă spre soare, asigurându-şi astfel, supravieţuirea.
Cu fiecare an depăşit, el a reuşit să se impună, iar mai apoi, să domine împrejurimile. Raportat la potenţialele pericole, cu fiecare centimetru luat în înălţime şi-a micşorat însă speranţa de viaţă. A conştientizat toate riscurile, dar ambiţios şi curajos fiind, s-a expus responsabil, devenind un real reper pentru zonă şi un priceput semincer, căci legiuni întregi de brazi pitici îl împresoară şi caută fidel, să-l imite.
Totodată, primăvara şi toamna, la date precise, la bradul cu pricina îşi dau cocoşii de munte negreşit întâlnire, la rotit. Dimineaţa devreme şi seara în amurg, bradul răsună de concertul inconfundabil şi inimitabil al marelui mascul dominant şi al contracandidaţilor săi, înfoiaţi în pene până la refuz, spre deliciul găinuşelor pitite prin poiană. Şi cerbii purced în nemaipomenitele lor nunţi din poiana cu brad. Se pare că bradul inspiră vieţuitoarele pădurii. Personal, le înţeleg întrutotul întrucât, şi eu, cu greu mă abţin să nu-l strâng pătimaş în braţe, pentru a prelua din puterea lui, din verticalitatea-i veritabilă, din statornicia şi setea de izbândă, cu prisosinţă probată.
Nu departe, pe acelaşi versant, dar în golul de munte, sălăşluieşte un molid pipernicit. E mai mult lat decât înalt. Seamănă cu o căpiţă verde, iar de mugurii săi, doar câte o căpriţă distrată se mai ia în treacăt, în joacă. Ar fi vrut să fie înalt ca ceilalţi, să aibă şi el coroana presărată de conuri ca bradul din vale, la care priveşte cu pizmă. El spune că aşa i-a fost sortit. Alţii spun că ar fi ajuns astfel fiindcă s-a mulţumit cu puţin. Dreptate are şi el, şi ceilalţi, deopotrivă.
Cert e că stau tăcuţi, faţă în faţă, din clipe neştiute, ce se pierd în negura timpului. Neclintiţi, pe aceeaşi costişă a muntelui, în pofida vremelnicelor vreri ale vremurilor ce s-au perindat peste ei. Numai ei ştiu care este mai vârstnic şi numai Domnul ştie, care va săruta primul pământul.
Până acum a fost ocolit, dar pentru brad, o avalanşă iscată din senin, un fulger rătăcit sau vijelia unui vârtej de vânt, i-ar fi probabil fatală. Totodată, deşi pare perfect sănătos, el poate fi găunos pe dinăuntru, astfel că într-o bună zi, ca oricare alta, valea va răsuna prelung după care se va aşterne liniştea absolută şi muşchiul acaparator. Sălbăticiunile vor tresări, îi vor simţi lipsa. Seminţia de conifere lăsată în urmă va da însă binecuvântatei poieni, în curând, un nou rege, ce se va înfrupta lacom din uitatul şi putrezitul trup.
Molidul, în schimb, deşi aparent vulnerabil, nu este atractiv pentru furtună, iar în caz de avalanşă, îşi va pleca umil coloana spre smocurile de iarbă uscată. Va fi cocoşat o vreme, dar va supravieţui urgiei. Procedând astfel, pipernicitul are şanse sporite să moară de adânci bătrâneţe, scheletu-i albicios şi firav urmând a rămâne încă, timp îndelungat, în calea vânturilor veşnice.
Mă uit la ei şi-mi vine să mă întreb dacă a fost mai câştigat puternicul prolific sau mediocrul cufundat în anonimat, dacă merită să laşi ceva posterităţii ori e de preferat şi suficient doar să întorci istoriei propriul posterior, cum de altfel, adesea, se poartă acum.