În ziua de azi, sentimentul de recunoştinţă pare unora o povară dificil de dus (altora li se pare un adevărat jug), motiv pentru care binele primit e diminuat pe parcurs (şi implicit virtutea binefăcătorului ). Treptat, se trece de la expresia „la banii lui a fost o nimica toată”, la convingerea că „la poziţia şi puterea lui putea face şi mai mult”, sfârşind în credinţa „doar nu-i sunt dator pentru atâta lucru”. Ca atare, nu aştepta recunoştinţă, nici recunoaşterea unui merit incontestabil şi nici măcar un minim respect, fiindcă orice ai face, nu poţi atinge pragul de a fi vrednic de stimă, de laudă ori de răsplată.
Cu ani în urmă, bunicul îmi povestea că, „pe vremea lui”, mămăliga şi zama sau tocana se aşeza pe masa lungă de brad în faţa capului familiei, iar toţi ceilalţi înşiraţi, desculţi şi descoperiţi, aşteptau cuminţi să li se pună în blid mâncarea şi bucata de coleşă aurie tăiată cu aţa, dar înainte de a îmbuca obişnuiau să rostească împreună o rugăciune de mulţumire.
Cu regret însă şi cu părere de rău (dacă nu cumva chiar cu invidie), constat că în portofoliul sărbătorilor noastre naţionale nu avem o zi specială, dedicată exclusiv recunoştinţei, datorată lui Dumnezeu ori şirului prelung de străbuni care s-au succedat de-a lungul veacurilor şi care au făcut astfel posibil să fim şi noi un mic moment de istorie.
Nu jinduiesc la curcanul umplut şi nu poftesc la plăcinta cu dovleac (deşi ideea de uniformizare a conţinutului mesei mi se pare genială în condiţiile în care asigură chiar şi aparent acelaşi standard de bunăstare) şi nici nu râvnesc la Vinerea Neagră (Black Friday) ce o urmează şi în care comercianţii oferă mari reduceri de preţuri, ci la semnificaţiile şi consecinţele Zilei Recunoştinţei (Thanksgiving Day).
Iniţial, la momentul instituirii ei (prin secolul XVII-lea se pare), în această zi deosebită se mulţumea lui Dumnezeu pentru bogăţia recoltei din acel an, pentru bucatele puse pe masă şi pentru faptul că familia a reuşit să se adune din nou laolaltă.
Astăzi, Ziua Recunoştinţei nu mai are integral aceeaşi însemnătate, dar a rămas, dincolo de orice îndoială, o sărbătoare naţională a familiei reunite. Ca atare, în a patra zi de joi din luna noiembrie, membrii familiei şi, mai nou, prietenii apropiaţi, vin din toate zările lumii pentru a se ruga şi a lua masa împreună. Servirea mesei este precedată mai întâi de rememorarea anului ce s-a scurs, obişnuindu-se ca fiecare dintre participanţi să precizeze un motiv pentru care consideră că trebuie să mulţumească cuiva pentru cele întâmplate în anul ce a trecut, iar mai apoi de rugăciunea tradiţională rostită de capul familiei sau de către oaspetele de onoare, în timp ce mesenii se ţin de mână.
Ce momente minunate poate să dăruiască unui suflet de om o asemenea tradiţie de excepţie, ce bucură până la lacrimi pe bătrânii care îşi văd împrejur toate vlăstarele, dar pe care, din păcate, nu am importat-o, aşa cum am făcut cu Ziua Sf. Valentin sau cu Ziua de Halloween (denumirea provenind din limba engleză, de la expresia All Hallows Even, numele sărbătorii creştine a tuturor sfinţilor), chiar dacă avem sărbători autohtone similare, cu nimic mai prejos decât cele evocate.
Nu contest faptul că, în România, reîntregirea familiei are loc preponderent în luna august (iar uneori şi în luna decembrie, de sărbătorile de iarnă) când majoritatea celor plecaţi la muncă în străinătate se întorc în ţară, pentru un scurt răgaz. Dar întrunirea nu e o regulă, ci o eventualitate, ce are loc adesea întâmplător, fără a exista o dată prestabilită, un cadru solemn şi un meniu unic pentru masa servită în casa părintească. Sigur, pe alocuri încă mai este la mare cinste Ziua de Hramul Bisericii (când rudele de pe mai multe sate se adună la ospeţe, regula fiind reciprocitatea vizitelor), precum şi Ziua Fiilor Satului, când toţi cei plecaţi din sat îşi dau întâlnire la o dată anume. E de apreciat că se mai păstrează astfel de tradiţii, dar nici una dintre ele nu atinge pragul valoric al Zilei Recunoştinţei, cât timp cât nu conferă un puternic sentiment de unitate familială (inclusiv naţională) şi nu prilejuieşte o recunoaştere sinceră a unei binefaceri primite de la Dumnezeu ori de la semenii apropiaţi.