Un prim popas merită făcut în Sărata (în germană Salz, în maghiară Sofalva), situat la doar 10 km (aproximativ10 minute) de Bistriţa. Această localitate (i se spunea în trecut „Satul cu slatini” dar a purtat şi denumirea de Şumfalău sau Şomfalău) are în portofoliu o graţioasă biserică reformat-calvină, construită în anul 1835, şi o cochetă biserică ortodoxă, ridicată în perioada 1950-1956, (în curba mare a drumului, una vizavi de alta, stând parcă de vorbă ca două vechi vecine) dar şi o biserică de lemn, cu Hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” şi care datează din anul 1735. Această „bunicuţă” de lemn şi piatră (modestă ca dimensiuni, simplă şi distinsă însă, cu decoraţiuni de bun gust şi o pictură străveche executată de preotul Vasile din Milaş), aflată la câţiva paşi de Bistriţa, merită un amplu proces de restaurare (acoperişul de şindrilă şi împrejmuirea de scândură necesită reparaţii urgente) dar mai ales, să intre imediat şi efectiv, în circuitul turistic.
Mai merită menţionat că, la intrarea în sat, dinspre Bistriţa, mai dăinuie încă o moară de apă (rămasă fără pârâu şi cu roata putrezită), precum şi un plop bătrân (în stânga podului cu cascadă) iar în centru, fiinţează Castelul Lazăr Imre – Sombory Irma (actualmente proprietate privată), construit la începutul sec. XIX-lea, în formă de U, în stil neoclasic, a cărei faţadă conţine un portic cu stâlpi şi un fronton pe care se mai văd urmele blazonului familiei care l-a ridicat. O clădire elegantă (păstrată astfel prin graţia şi grija actualilor proprietari) dispusă într-un parc spaţios.
Urmează apoi comuna Mărişelu, cu cele şapte sate ale sale : Domneşti (primul dintre sate), Măgurele şi Mărişelu (actualmente aproape unite), Bârla şi Sântioana (le desparte doar râul Şieu), Jeica şi Neţeni (aflate dincolo de deal).
Nu departe de intrarea în satul Domneşti (în trecut Bileag, în germană Attelsdorf, în maghiară Bilak) se află Rezervaţia naturală de tip geologic „Râpa cu păpuşi de piatră”, declarată monument al naturii şi arie protejată de interes naţional. Sunt de fapt mici trovanţi încastraţi pe câteva creste relativ verticale, dar aceste nisipuri compacte şi straturi de gresii şi marne, cimentate cu carbonat de calciu, au felurite forme : chipuri de păpuşi, capete de animale, pălării de ciuperci, ce pot fi cu luare aminte admirate. Nu trebuie omis nici faptul că deasupra râpei abrupte nu se află o simplă coamă de colină ci un platou neted, de mari dimensiuni.
Odată ajunşi în satul Măgurele (în trecut Cucutenii pe Şieu, în germană Scherling, în maghiară Serling), putem vizita monumentul eroilor dar mai ales biserica de lemn (cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril) aşezată ca un bibelou de preţ pe o poliţă a dealului din dreapta Şieului şi construită în anul 1871, pentru ca în satul Mărişelu (în germană Grossendorf, în maghiară Nagyfalu), situat în imediata vecinătate, să descoperim încă o mică biserică de lemn, având acelaşi hram, dar edificată în anul 1892.
Din Mărişelu, trecem podul, urcăm dealul în serpentine strânse cu ochiul pe satele rămase-n vale, iar din culme, după ce asfaltul lasă loc drumului de piatră, ţi se aşterne o vastă depresiune colinară în care stau cuibărite printre dealuri domoale şi pâlcuri de pădure, trei sate : Jeica, Neţeni şi Albeştii Bistriţei, dispuse în colţuri opuse, legate între ele prin drumuri ce pot fi folosite ca piste de biciclete ori căi de rulare pentru sănii trase de cai sau câini, potenţialul turistic fiind formidabil.
Inedit însă este faptul că în această covată colinară sunt situate trei grămăjoare de case reprezentând cele trei etnii din Ardeal : ungurii (Jeica a fost un sat de maghiari), nemţii (până la al doilea război mondial, saşii erau majoritari în Albeşti) şi românii (Neţeni fiind un vechi sat românesc).
Jeica ( în trecut Şeica, în germană Schelk şi în maghiară Zselyk) e un sat cu case mari, înşirate pe o uliţă principală largă, ce se rupe-n două în faţa impunătoarei Bisericii Evanghelice Luterane, aşezată pe un colnic şi împrejmuită de câţiva copaci seculari. Situat departe de larma lumii, Jeica e un sat liniştit şi încă locuit (chiar dacă la prima privire e tăcut şi trist), în care poţi afla cum e să simţi că timpul s-a oprit în loc. Un loc izolat, deşi nu sunt decât 27 km din Bistriţa, aflat parcă la marginea pământului, unde eşti obligat să faci roata-mprejur (Posmuşul şi Pinticul sunt undeva-n spate, dar drumurile sunt impracticabile), cu menţiunea că din Jeica o poţi lua şi direct spre Albeştii Bistriţei pe o cale relativ accesibilă.
Pentru o completă edificare asupra zonei e de preferat să te întorci cu maşina înspre Mărişel, iar din culme să o apuci pe drumul îngust dar asfaltat ce curge molcom pe curba de nivel, având în dreapta Valea Şieului iar în stânga dealuri dulci (pe care sunt pictate contururi în trepte, de terase), şi care se uneşte cu drumul de piatră ce vine dinspre Domneşti, la câţiva paşi de satul Neţeni (dincolo de pădure e Herina). I se spunea pe vremuri Netzdorf (în germană) sau Nec (în maghiară). Un sat singuratic şi sărăcuţ, pitit între pomi şi străbătut de un pârâiaş secătuit, care e pe cale să fie scos din noroi dar împins spre năruire, fiind aproape părăsit (mai sunt puţin peste 10 locuitori permanenţi). E îmbucurător faptul că unii bistriţeni (sunt la o distanţă de numai 16 km) l-au descoperit şi l-au îndrăgit, hotărând să-şi cumpere câte o casă surpată sau care mai au puţin până la prăvălire, cu terenul sălbăticit aferent.
În Neţeni aflăm însă o minunată biserică de lemn, ridicată în anul 1722, renovată şi restaurată, curată şi frumos înveşmântată, care îmbină în mod armonios noul şi modernul recent adoptat cu vechiul valoros păstrat, respectiv iconostasul atins de patina timpului şi icoanele vechi pictate pe balustrada podului.
La întoarcere, din crucea drumului o luăm în dreapta şi pe loc drept, spre Albeştii Bistriţei. Nu departe de intrarea în sat (în faţă stă o răchită seculară) întâlnim şi drumul ce vine dinspre Jeica, cu porţiuni de piatră dar şi unele de asfalt, ce ocoleşte colinele depresionare şi trece repetat peste un mic pârâu. Numele localităţii vine de la Alba Ecclesia (Biserica Albă) ce domină valea largă şi luminoasă. O clădire impunătoare, aşezată strategic deasupra satului, construită în stil gotic în secolul XV-lea şi declarată monument istoric. Fostă biserică lutherană, ea se află actualmente în proprietatea comunităţii ortodoxe, cu precizarea că a fost păstrat întocmai vechiul altar precum şi strana din dreapta, frumos lucrate-n lemn. Dat fiind forma în spirală a scării ce duce în turn, vechimea clopotelor şi inscripţiile cu care sunt ştanţate dar mai ales priveliştea ce o oferă asupra satului şi împrejurimilor, consider că s-ar putea închide adecvat fantele de lumină (chiar şi numai cu plasă deasă de sârmă) pentru a împiedica porumbeii să-şi mai facă acolo cuiburile.
În acest sat, situat deoparte (dar nu departe, sunt doar 3 km până la drumul mare din Dipşa), atestat documentar în anul 1332, ce a purtat în trecut şi denumirea de Ferihaz, dar şi de Weisskirchen (în germană) sau de Feheregyaz (în maghiară), mai avem de vizitat o biserică joasă de lemn, edificată în secolul XIX-lea, având hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, ce a fost reparată pe exterior, dar care merită să fie refăcută adecvat şi în interior. Spaţiul ce o înconjoară e generos. Pentru a forma un ansamblu turistic rural, cred că s-ar putea reloca o căsuţă tradiţională cu toate acareturile aferente în care să se păstreze cu sfinţenie lucruri vechi şi valoroase rămase de la înaintaşi, mai ales că în capătul locului mai stă dreaptă o fântână cu cumpănă. Totodată, pentru a spori farmecul satului şi sentimentul de ordine şi curăţenie, cred că ar putea fi retrase în curţile largi ale caselor toate utilajele agricole ce sălăşluiesc de-a lungul drumului astfel încât terenul lat din faţa locuinţelor să devină un loc de promenadă, cu trotuare şi rondouri de flori şi pâlcuri de arbuşti.
Dacă avem timp putem opri apoi în centrul satului Galaţii Bistriţei (în germană Heeresdorf iar în maghiară Galacfalva) unde tronează, în capul uliţei ce duce spre biserică, monumentul celor 52 de eroi români căzuţi la datorie în primul război mondial, după care negreşit poposim la Biserica Evanghelică din Herina (Munzdorf, în germană, sau Harina, în maghiară). Această biserică monument istoric, construită în perioada 1250-1260, e cea mai reprezentativă expresie a arhitecturii romanice din Transilvania. E de fapt o bazilică cu trei nave, cu două turnuri puse pe faţada de vest, cu şiruri de arcade ce se sprijină pe coloane de piatră şi o orgă aşezată-n pod şi care este încă funcţională.
Din pasul Herina, silueta albă se vede clar conturată în vârf de deal, ca o mireasă ce stă liniştită şi luminoasă, de secole, în câmpul verde dimprejur, cu menţiunea că primăvara la poalele ei înfloresc, ca nicăieri în altă parte, mii de viorele albe (cum altfel), iar nu departe de drumul de acces spre locaşul de cult mai fiinţează un salcâm multisecular.