Patima pentru pământ în literatura universală

Dragostea pentru pământ o afli pretutindeni în lume şi a sălăşluit în sufletul omului, dintotdeauna.

În „Fraţii Karamazov”, ultimul roman scris de Feodor Mihailovici Dostoievski, publicat în anul 1880, scena sărutului pătimaş al pământului este relevată în mod repetat :

„Aşa suferind cum era, stareţul Zosima le-a zâmbit şi, lăsându-se să alunece cu încetul din jilţ pe podea, cu faţa la pământ şi braţele desfăcute, luminat de o fericire extatică, a sărutat pământul, precum el însuşi îi învăţase mai înainte, apoi şoptind o rugăciune, şi-a dat sufletul în tihnă şi bucurie”.

„Pacea statornicită pe pământ se îngemăna cu cea revărsată din înălţimi, taina gliei se împerechea cu taina stelelor… Alioşa rămase locului câteva clipe, neclintit, privind în jur şi, dintr-o dată căzu jos, ca secerat.

Nu ştia de ce îmbrăţişează pământul, nu înţelegea de ce simte o dorinţă atât de fierbinte să-şi lipească buzele de el, şi-l săruta întruna plângând, stropindu-l cu lacrimi şi jurându-i frenetic iubire, iubire pe veci”.

Patima pentru pământ a fost ilustrată şi în romanul „Pământul”, scris de Emile Zola şi publicat în anul 1887 :

„Şi Buteau, socotind că este de prisos să meargă mai departe, se oprise acolo, absorbit. Când ceilalţi ajunseră în preajmă-i, îl văzură cum se apleacă, cum ia în mână un pumn de pământ, şi cum îl lasă apoi să curgă încet, vrând parcă să-l cântărească şi să-l miroase”.  

„Dar mai ales Buteau urmărea operaţia pas cu pas, numărând metrii, refăcând calculele, în felul său, cu buzele tremurătoare. Şi în dorinţa de a stăpâni, în bucuria ce-o încerca de a muşca în sfârşit din pământ, creştea amărăciunea, furia surdă de a nu putea păstra pe tot. Era atât de frumos acest ogor, aceste două hectare dintr-o singură bucată”.

„Buteau făcuse gestul său instinctiv, se aplecase, luase un pumn de pământ şi-l apropiase de gură , ca pentru a-l gusta. Pe urmă, cu o încreţire prostească a nasului, păru să-l declare cel mai bun din toate; şi, lăsându-l să curgă încetişor printre degete, spuse că era bine să i se lase lui parcela, altminteri, cerea împărţirea”.

Iubirea de glie o întâlnim şi în romanul „Ion”, scris de Liviu Rebreanu şi publicat în anul 1920 :

„Ion de-abia aşteptase zilele acestea. Acum, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vază, să le mângâie ca pe nişte ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de omăt, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima moşiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agaţe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-şi umple ochii de culoarea lui îmbătătoare…

Ieşi singur, cu mâna goală, în straie de sărbătoare, într-o luni. Sui drept în lunci, unde era porumbiştea cea mai mare şi mai bună, pe spinarea dealului…Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care şi-a lepădat cămaşa arătându-şi corpul gol, ispititor…

Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic şi nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pământul se închina în faţa lui, tot pământul…Şi tot era al lui, numai al lui acum…

Se opri în mijlocul delniţei. Lutul negru, lipicios îi ţintuia picioarele, îngreunându-le, atrăgându-l ca braţele unei iubite pătimaşe. Îi râdeau ochii, iar faţa toată îi era scăldată într-o sudoare caldă pătimaşă. Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, să o crâmpoţească în sărutări, întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede. Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi aprindea sângele.

Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-şi palmele.

Apoi, încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate pe pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor…

Se ridică deodată ruşinat şi se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Faţa însă îi zâmbea de o plăcere nesfârşită.

Îşi încrucişă braţele pe piept şi-şi linse buzele simţind neîncetat atingerea rece şi dulceaţa amară a pământului. Satul, în vale, departe, părea un cuib de păsări ascuns în văgăună de frica uliului.

Se vedea acum mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori.

Îşi înfipse mai bine picioarele în pământ, ca şi când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvâcniri ale unui duşman doborât. Şi pământul parcă se clătina, se închina în faţa lui.” 

Şi în cartea „Donul liniştit” scrisă de Mihail Şolohov (de fapt, un roman în patru cărţi, publicate în perioada 1928-1940) avem o scenă similară :

„Pe mal nu-l întâlniră decât pe Pantelei Prokofievici. Slăbise neînchipuit. Bătrânul întrebă, înainte de toate, dacă boii au rămas pe loc, ce s-a făcut cu avutul, cu grânele; apoi plânse, îmbrăţişându-şi nepoţeii. Pe urmă, când intră şchiopătând cu mersul lui grăbit, în ogradă, se îngălbeni, căzu în genunchi, făcu larg semnul crucii şi aplecându-se într-o smerită metanie către răsărit, rămase îndelung cu capul cărunt lipit de pământul fierbinte şi ars de soare.”