Dintr-un motiv anume, aniversar, revin la o temă pe care am mai abordat-o în câteva ocazii. Nu o fac dintr-un simplu sentiment de datorie, ci dintr-un pios omagiu și pentru că, orice și oricum aș spune, tot nu este parcă destul, tot am impresia că nu am surprins amploarea, anvergura și elementele esențiale ale dragostei de mamă.
Este fără echivoc faptul că viața unei mame se aseamănă cu o declarație de demnitate, cu o filă de dragoste deplină, cu o indubitabilă dovadă de devotament. Un devotament dus la extrem, care atinge pragul de sus al abnegației, căci atașamentul afectiv față de copil este profund, este sincer, este neclintit, este total, iar hotărârea de a-l servi până la capăt, în orice împrejurare și fără rezerve, implică o renunțare voluntară la dorințele și interesele ei în favoarea copilului. Sunt convins că numai pe altarul iubirii de mamă, jertfa și sacrificiul de sine este demn de drumul către divinitate și este vrednic să deschidă larg porțile cerului.
Aceste modeste reflecții mi-au fost prilejuite de citirea unei cărți, una dintre cele mai frumoase cărți scrise vreodată despre dragostea maternă, despre relația mamă-fiu. Nu e relatată într-o tentă tristă, precum a făcut-o ieșeanul, și deopotrivă iloanul mic Ovidiu Nimigean în romanul „Rădăcină de bucsau”, ci într-o notă veselă, optimistă, într-un amestec aparte de ironie fină, de autoironie, de haz de necaz și chiar de umor nebun. Acest stil inedit de a privi peste umăr, înapoi, spre trecut, te subjugă în mod plăcut încă de la începutul lecturii și te determină să nu mai lași cartea din mână.
Este vorba de romanul „Promisiunea zorilor”, editat și sub titlul „Prima dragoste, ultima dragoste”, scris de scriitorul, regizorul, aviatorul (în timpul celui de-al doilea război mondial) și diplomatul francez Romain Gary, născut sub numele de Romain Kacew, dintr-o mamă evreică, tocmai la Vilnius, oraș aflat pe atunci în Rusia. Și fiindcă autorul m-a cucerit definitiv, ulterior am mai citit două cărți scrise de către acesta: „Clar de femeie” și „Ai toată viața înainte”, la fel de incitante și de emoționante, dar care, în opinia mea desigur, nu se ridică până la nivelul de excelență al romanului autobiografic care l-a consacrat. Scriitorul Romain Gary, ce a publicat și sub pseudonimul Emile Ajar, mai are două cărți de căpătâi, reprezentative pentru creația sa: „Groapa bunei speranțe” și „Rădăcinile cerului”, ce au primit și ele premii și recenzii critice strălucite, dar deocamdată, nu le-am găsit în librării.
În romanul „Promisiunea zorilor” autorul își deapănă povestea complicată, presărată de meandre, a vieții sale, și în special dragostea pe care i-o poartă mamei care se dedică în întregime fiului, clădind idealuri și ambiții, nu pentru sine, ci pentru copilul său. Luptă necontenit cu sărăcia, cu nedreptățile sociale și de rasă, aflându-și energia și tăria în izvorul privirii fiului pe care îl ferește de griji, de lipsuri, și în jurul căruia însăilează, cu ce are la îndemână, un întreg univers plin de iubire și de voioșie. Pentru fiul său drag, pentru rostul vieții sale , ea nu are aspirații oarecare, ci vise frumoase, învățându-l în permanență să nu se mulțumească cu puțin, ci să tindă spre înălțimile gloriei. Și întâmplător sau nu, fiul va împlini întrutotul dorințele mamei, devenind un scriitor cunoscut și un diplomat apreciat, iar pentru meritele probate de-a lungul războiului de eliberare a Franței i s-au decernat cele mai înalte distincții: Comandor al Legiunii de onoare, Ordinul Eliberării, Medalia rezistenței și Crucea de Război.
În scenele cărții, mai mult sau mai puțin, ne regăsim fiecare dintre noi. Nu cred că este cineva pe lume care să nu se fi simțit jenat la un moment dat de adorația copleșitoare, la vedere, a părinților, de laudele exagerate, exprimate public, la adresa progeniturilor. Este cert că pentru o mamă, copiii cărora le-a dat viață sunt, de cele mai multe ori, singurele motive de mare mândrie, purtându-se , cum se spune, ca o cioară ce își laudă puiul și îl privește, cu nesaț, ca pe un inestimabil unicat. Ea este, totodată, și o veritabilă oază de liniște, și un statornic înger păzitor, cu buzele ce murmură mereu rugăciuni, cu pieptul la care se poate plânge în voie și cu mâna ce știe atât de tandru să mângâie creștetul copiilor săi. Din acest considerent, și mai ales pentru mamele ce ne veghează dintre stele, am ales să vă dăruiesc astăzi și celelalte fotografii din expoziția „Aproape liniște”.
Pentru cei care nu au citit cartea „Promisiunea zorilor” și prin cele câteva rânduri v-am stârnit oarecum interesul, în cele ce urmează voi reda unele fragmente relevante despre relația răscolitoare mai sus redată, privită prin prisma fiului, și respectiv din perspectiva mamei, iar în încheiere voi consemna concluzia trasă de scriitor despre miracolul iubirii de mamă.
„Fiindcă am știut dintotdeauna că nu aveam vreo altă misiune; că existam, într-un anume sens doar prin procură, că forța misterioasă dar dreaptă care hotărăște soarta oamenilor mă aruncase pe terezia balanței ca să refac echilibrul unei vieți de sacrificii și devotament. Nu puteam privi fața descumpănită a mamei fără să simt cum îmi crește în piept o nemaipomenită încredere în destinul meu. În clipele cele mai crunte ale războiului, am înfruntat mereu pericolul cu sentimentul că sunt de neînvins (…) Iar această convingere n-am dobândit-o din senin. Era, neîndoios, doar o reflectare a credinței pe care mama, încă de când îl adusese pe lume, o sădise în cel care devenise singura sa rațiune de a exista și de a spera (…) Ceva din dârzenia ei se mutase în mine și-a rămas acolo pe veci. Până și azi, voința și curajul ei sălășluiesc în mine și îmi îngreunează viața, împiedicându-mă să cad pradă disperării (...) O asemenea perspectivă asupra lucrurilor care transforma dreptatea într-un soi de imperativ estetic, mă făcea, după mintea mea, invulnerabil, câtă vreme mama trăia – eu eram happy-end-ul ei – și îmi garanta o întoarcere triumfală acasă… Mama îmi spusese prea multe povești frumoase, cu prea mult talent și, în ceasurile acelea nemuritoare din zori, când fiecare fibră a unui copil este pe veci înrâurită de impresiile clipei, ne făcusem prea multe promisiuni ca să nu mă simt dator să le respect (…) Tot ce-am făcut, ce am încercat, ce abia am schițat, este caraghios, este nul, în comparație cu tot ce aștepta mama de la mine, cu tot ce mă învățase și-mi povestise despre țara mea. Distincția Croix de la Liberation avea să-mi fie prinsă în piept câteva luni mai târziu, sub Arcul de Triumf, de către generalul Charles de Gaulle în persoană, După cum vă puteți imagina, m-am grăbit să telegrafiez în Elveția, așa încât mama să poată afla vestea, fie și printr-o discretă aluzie.”
„ – O să regrete, a spus mama. O să vadă ei. Într-o bună zi numele tău va fi gravat cu litere de aur pe zidul liceului. Mă duc mâine să le-o spun (…) Silită, așadar să admită că nu făceam dovada nici unei înclinații speciale, nici a unui talent ascuns, mama a ajuns să tragă concluzia că nu-mi rămânea decât o soluție: diplomația. Totuși, fiindcă mi se cuvenea mereu tot ce era mai frumos pe lume, trebuia să devin ambasador al Franței – nici vorbă să se mulțumească cu mai puțin (…) Încă de la vârsta de opt ani mama se așeza în fața mea, cu chipul ostenit, cu ochii neliniștiți, mă privea îndelung, cu o admirație și o mulțumire nemăsurate, apoi se ridica în picioare, îmi lua capul între mâini, de parcă ar fi vrut să vadă mai deslușit fiecare amănunt de pe fața mea, și îmi spunea: – O să fii ambasador al Franței, să știi de la mine! (…) Fiul meu adorat. Nisa e mândră de tine. M-am dus să-i văd pe profesorii tăi de la liceu și i-am pus la curent. Radio Londra ne vorbește despre flăcările și pârjolul pe care le arunci peste Germania… În mintea bătrânei doamne de la hotelul-pensiune Mermonts, numele meu figura în fiecare comunicat de pe front, se afla în fiecare urlet de furie a lui Hitler. Șezând în cămăruța ei, asculta BBC, care nu-i vorbea decât despre mine și aproape că-i vedeam surâsul plin de încântare. Nu era deloc uimită. Exact asta aștepta de la mine. Știuse dintotdeauna. O spusese dintotdeauna. Știuse mereu cine sunt (...) La hotelul-pensiune Mermonts, unde am oprit jeepul, nu m-a întâmpinat nimeni. Auziseră vag vorbindu-se de mama, dar n-o cunoșteau. Prietenii mei erau risipiți în toate zările. Mi-au trebuit câteva ceasuri ca să aflu adevărul. Mama murise cu trei ani și jumătate înainte, la câteva luni după plecarea mea în Anglia. Știa însă bine că nu puteam sta în picioare fără sprijinul ei și își luase măsuri de siguranță. În ultimele zile dinaintea morții, scrisese aproape două sute cincizeci de scrisori, pe care le făcuse să ajungă la prietena ei în Elveția. Nu aveam voie să aflu – trebuia ca scrisorile să-mi fie trimise regulat , probabil că asta ticluia ea cu atâta dragoste, atunci când îi surprinsesem aerul de șiretenie din priviri, la Clinica Saint-Antoine, unde venisem să o văd pentru ultima oară.”
„Prin iubirea de mamă viața îți face în zorii ei o promisiune pe care n-o respectă. După aceea, ești silit să te îndestulezi cu hrană rece până la sfârșitul zilelor… Nicicând nu va mai fi așa, nicicând, nicicând. Brațe fermecătoare îți înlănțuie gâtul, buze dulci îți vorbesc despre dragoste, dar tu știi cum stă treaba. Ai fost la izvor de timpuriu și l-ai sorbit pe tot. Iar când te apucă din nou setea, degeaba cauți, nu mai există nici urmă de fântână (…) Încă de la prima geană a zorilor, ai învățat temeinic ce-i aia iubire și-ai păstrat aproape documentația. Oriunde te-ai duce, porți înăuntru otrava comparațiilor și nu faci decât s-aștepți ceea ce ai mai primit.”
Inițial, mă gândisem să închei cu: „Lipsește o ființă, și toate sunt pustie” din poezia „Singurătate”, de Alphonse de Lamartine. Ar fi fost, totuși, mult prea trist și deprimant. De aceea, m-am desistat, așa că voi pune punct final cu un citat aparținând scriitorului Gabriel Garcia Marquez: „Nu plânge că s-a terminat, zâmbește pentru că s-a petrecut.”