„Aproape liniște”

Pe parcursul vieții avem de înfruntat și evenimente aflate mai presus de voința noastră, ce ne sunt impuse și în fața cărora nu putem așeza decât atitudinea de acceptare, de resemnare. Sunt însă și lucruri care depind numai de noi, printre care și regăsirea de sine, și redescoperirea lui Dumnezeu. Pentru asta e nevoie să facem din sufletul nostru un loc liniștit, să aprindem lumina și să facem curățenie prin cotloanele minții.

Liniștea nu necesită, neapărat, singurătate. Și nici nu este echivalentă cu tăcerea, cu absența oricărui zgomot exterior. Se află mai presus de acest prag, fiind o stare de spirit specială, lipsită de furie, de frustrări, de frământări, amplasată pe tărâmul acalmiei și armoniei. Tăcerea nu poate calma o ființă agitată, un suflet ce dă în clocot, nu pune nicicum capăt luptelor sale lăuntrice, tot așa cum astâmpărul interior poate fi atins chiar și în larma infernală a unui război.

Cred că marea provocare a unui om, și chiar piatra lui de poticnire, este să-și dreseze mintea, să o facă să tacă, măcar câteodată. Nu știu dacă este posibilă eliberarea de dorințe și suferințe, cum se propovăduiește. Prea se țin scai de sacul pe care sufletul îl cară gâfâind în spate. Cert este că îl împovărăm cu mult prea multe deșertăciuni. Și cum prin matca cugetului nostru curge, neîncetat, râul năvalnic, tenebros, al gândurilor și al grijilor, căutăm ba să le punem stavilă, fără sorți de izbândă însă, ba să sărim de pe o plută pe alta ori să ne lăsăm duși, de-a valma, de valuri, pândiți de pericolul de a fi atrași în adâncurile întunecate ale vârtejului numit subconștient, unde sedimentele trăirilor nu sunt tocmai parfumate. Putem încerca, măcar din când în când, să facem cu totul altceva: să ieșim pe malul cu tăcere, să ne uscăm la soarele păcii lăuntrice și să privim cu detașare curgerea învolburată, de parcă n-ar fi vorba despre râul vieții noastre. Așa cum visul repetat devine coșmar, așa cum ideea rumegată prea mult se preschimbă în obsesie și disperarea îndelungată în depresie, tot așa devine tihnă liniștea deplină altoită pe vlăstarul mulțumirii și satisfacției. Pe de altă parte, nici senzațiile și percepțiile personale n-ar prea trebui să le luăm serios în seamă. Sunt pur subiective și e ca și cum aș sta la o poveste „eu cu mine însumi” pe banca de la poarta minții, amăgindu-ne frumos unul pe altul.

Fără liniște, fără echilibru, fără bună-înțelegere nu există pace, și faptul că pacea este un element esențial în existența noastră (în absența ei toate câte sunt fiind de prisos), rezultă neîndoios din formulele de salut derivate din expresia latină „Pax Vobis”, cu înțelesul de pace pentru tine, și întrebuințate de secole în clipele de bun-rămas: „Mergeți în pace!”, „Rămâneți în pace!”, „Pacea fie cu voi!”, „Pace Vouă!”…

Cu ani în urmă, pe când era avocat (acum fiind judecător și președinte al unei instanțe din raza Curții de Apel Suceava), un prieten bun, vechi de când e lumea și de care mă leagă multe amintiri de munte, a avut la Bistrița o expoziție fotografică sugestiv denumită „Aproape liniște”. Prin amabilitatea ce îl caracterizează, astăzi vă ofer un set de imagini deosebite, extrem de emoționante. Priviți-le cu atenție, profund, îndelung, și încercați să stoarceți fiecare priveliște de toate semnificațiile, pentru a putea ajunge la miezul de liniște pe care autorul vi-l oferă.

Sunt convins că sunteți în asentimentul meu: viața nu ar trebui măsurată în ani, ci în momente de liniște absolută și de mare mărinimie sufletească.

Și pentru că aceste fotografii, sunt situate la un evident nivel de excelență artistică, am să așez alăturat câteva versuri cu sclipiri de geniu aparținând poetului Adrian Păunescu:

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „dacă” / Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „nu” / Hai să conjugăm ninsoarea și uitarea eu și tu / Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „însă” / Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „hai” / Vai, vom face repetiții pentru iad și pentru rai. / De ecouri mari de piatră vei fi râsă, vei fi plânsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „pleacă” / Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „taci” / Prin albastrele troiene să fim liberi și săraci, / Să uităm ce-nseamnă „totuși”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.

… Să uităm ce-nseamnă „lume”, și „avere”, și „putere” / Să uităm cuvântul „dacă”, să uităm cuvântul „da”, / Și-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de șa / Să trăim tăcând iubirea, fiindcă totul e tăcere.”

(Veac de tăcere)