Bătrânii satelor obișnuiesc să spună că nu se cade să intrăm în post dacă nu ne-am împăcat cu noi înșine, cu ceilalți și cu Dumnezeu, și că nici nu se cuvine să întâmpinăm Sfintele Sărbători într-o stare de îmbuibare. Ca orice nou început (de an, de lună, de zi…) și Lăsatul Secului poate prilejui o reînnoire a jurămintelor de îndreptare, de schimbare morală, un punct zero în foaia de parcurs, de resetare, în sensul că putem șterge trecutul și să luăm în calcul numai greșelile și erorile săvârșite dincolo de linia imaginar trasată în traiul nostru cotidian.
Perioadele de prohibiție alimentară ce preced marile praznice de peste an sunt o veche tradiție, ce au atât adânci rădăcini religioase, cât și solide temeiuri de natură nutrițională. Este neîndoios că respectarea interdicției de „dulce”, impusă ciclic și în mod voluntar, asigură o necesară dezintoxicare trupească, iar prin restricțiile pe care le presupune, răstimpul cu hrană preponderent vegetală reprezintă, dincolo de orice conotație creștină, un exercițiu de voință, o provocare în fața ispitelor culinare. Ultima dată când am urcat „în tovărășie” pe munte am avut de înfruntat și eu o încercare, una la care cu greu îi fac față de fiecare dată: bucata de slănină bine preparată, așezată alături de un bulz cu brânză și o ceapă de apă. Aș fi ridicol dacă aș face pe eroul pentru o infimă jertfă de înfrânare, dar sincer fiind, nu e chiar atât de ușor, cum li se pare celor ce contestă fără să încerce, să-ți respecți promisiunea, făcută ție însuți, de a ține tot postul, sau doar de luni până vineri, ori numai luni, miercuri și vineri. E bine primită și orice altă formulă ce denotă cumpătare (se poate ajuna, de exemplu, până la prânz în fiecare zi, ori în toate zilele de vineri cu apă și pâine), adaptată la cât poate duce fiecare în sacul din dotare, așa cum la fel de adevărat este faptul că orișicare își poate propune câte ceva, dacă vrea.
Am auzit adesea spunându-se că „nu contează ce bagi în gură, ci ce scoți din gură”. Nu contest. Nici n-am cum, căci nu cunosc canoanele. Totuși, nu cred că e de condamnat cineva care lasă deoparte postul, din diverse motive, la schimb cu hățul pus la limbă. Oricum postul e doar un prim pas de pregătire în procesul de purificare și de primenire, neîndestulător însă, dacă nu îl îmbogățim prin rugăciune și nu lăsăm sufletul să înflorească de dragoste.
În dreptul civil, obligațiile se împart în trei categorii: de a da, de a face și de a nu face, cu mențiunea că toate cele trei tipuri de îndatoriri sunt la fel de importante, și te obligă deopotrivă, odată ce ți le-ai asumat. Ca atare, reînnoirea spirituală nu se rezumă numai la respectarea celor două obligații de a nu face mai sus amintite: de a nu băga în gură, fără măsură, fără socoteală, și de a nu scoate din gură, cum spun sătenii, vorbe de stricăciune: de hulă, de pizmă și de sfadă. Acum, de pildă, când suntem pe cale să rămânem fără bunici și când medicii duc lupte aprige cu o boală perfidă, este de preferat să lăsăm tăcerea să vorbească, să ne „reculegem” de pe drumuri (petreceri, excursii…) și resemnați, să ne reevaluăm prioritățile, preferințele, posibilitățile, până în clipa revenirii depline la normalitate. Atitudinea de altruism, de preocupare pentru binele aproapelui, este una adecvată pentru perioada de post, și nu cred că are rost să ratăm șansa de a face un gratuit gest de generozitate.
Despre obligația de a da din ce ai, de a dărui celor pentru care o firimitură de pâine este un crâmpei de rai, am mai cuvântat și altă dată. Nu revin cu actualizări, cu adăugiri, ci doar cu o subliniere: nu există doar dăruirea materială, ci și atenția, ajutorul, afecțiunea, atașamentul…
Și la capitolul obligații de a face, avem cu toții multe de împlinit. Putem începe prin a spune mai des și mai deslușit „Te rog” și „Mulțumesc frumos”, prin a saluta pe cei întâlniți, fără a adopta o prealabilă atitudine de așteptare pe motiv că celălalt ar fi mai tânăr sau mai jos poziționat social, ori alte justificări fundamentate pe trufia care ne împiedică și să zâmbim, căci nu se cade să fim amabili, doar așa pur și simplu, cu oricine. De asemenea, când aflăm de o victorie a cuiva, de o urcare sau de o înaintare întemeiată pe merit, e cazul să nu mai facem „ureche-șută” (în sensul că n-am aflat), ci să-i strângem mâna și să îl felicităm. Avem prostul obicei de a rosti răspicat cuvinte de consolare, în caz de năpastă abătută asupra altuia, dar mai bine ne mușcăm limba decât să exprimăm o laudă, un compliment, o vorbă de apreciere, chiar dacă nu alergăm pe același culoar al vieții cu cel în cauză. Sunt convins că Dumnezeu ne-ar pune într-o situație extrem de ingrată, de delicată, dacă într-o bună zi ne-ar invita să alegem între a primi un cadou, dar al nostru să fie mai puțin valoros decât al vecinului de peste drum, și a nu primi nimeni nimic. Înclin să cred că preponderent s-ar opta, fără ezitare, pentru a doua variantă.
Ar fi multe de spus. Mă rezum la atât, fiindcă alăturat atașez o poezie emoționantă, ce ne reamintește despre responsabilitățile ce revin oricărui om și care a fost zămislită și memorată în perioada de detenție politică de către un autodidact din satul Livada Beiușului, fiind scrisă pe hârtie, alături de alte aproape 300 de poezii, abia după eliberarea din pedeapsa de 16 ani de închisoare comunistă primită pentru refuzul de renegare a credinței sale creștine. E vorba de Traian Dorz care, întâmplător sau nu, ca și Nicolae Steinhardt de altfel, s-a înălțat la Domnul în anul de grație 1989, vestind zorii libertății noastre și așezându-se la temelia lumii noi la care a visat și a sperat. Nu știu însă dacă e și mulțumit de ceea ce am reușit noi, netrebnicii, să clădim peste fundamentul de suferință a eroilor și a martirilor neamului.
O, Om
O,om! Ce mari răspunderi ai de tot ce faci pe lume, de tot ce spui în scris sau grai, de pilda ce la alții dai, căci ea, mereu, spre iad sau rai, pe mulți o să îndrume.
Ce grijă trebuie să pui în viața ta, în toată, căci gândul care-l scrii sau spui s-a dus… în veci nu-l mai aduni, și vei culege roada lui, ori viu, ori mort, odată.
Ai spus o vorbă, vorba ta, mergând din gură-n gură, va-nveseli sau va-ntrista, va curăți sau va-ntina, rodind sămânța pusă-n ea de dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt… cuvântul scris e-un leac sau o otravă, tu vei muri, dar tot ce-ai scris rămâne-n urmă drum deschis spre moarte sau spre paradis, spre-ocară sau spre slavă.
Ai spus un cântec, versul tău, rămâne după tine îndemn spre bine sau spre rău, spre curăție sau desfrâu, lăsând în inimi rodul său, de har sau de rușine.
Arăți o cale, calea ta în urma ta nu piere, e calea bună sau e rea, va prăbuși sau va-nălța, vor merge suflete pe ea, spre cer sau spre durere.
Trăiești o viață … viața ta, e una, numai una, oricum ar fi tu nu uita cum ți-o trăiești vei câștiga ori fericire pe vecie ori chin pe totdeauna.
O, om! Ce mari răspunderi ai, tu vei pleca din lume, dar ce ai spus prin scris sau grai sau lași prin pilda care-o dai pe mulți, pe mulți, spre iad sau rai mereu o să-i îndrume.
Deci nu uita! Fii credincios, cu grijă și cu teamă, să lași în urmă luminos, un semn, un gând, un drum frumos, căci pentru toate, neîndoios, odată vei da seamă. (Traian Dorz)
Și cum albul pune samavolnic tușe pe pânza de verde, ce tot mai bine se întrevede, vă ofer și câteva imagini cu ultimele zvâcniri ale iernii, ce ziua este alungată de soare spre înălțimile munților și noaptea, sub oblăduirea lunii, se întoarce pe furiș să înghețe primele flori.
