Lumea ar deveni, pe dată, mult mai bună și mai frumoasă, dacă omul ar umbla cu cântarul după el pentru a putea cumpăni cum se cuvine ceea ce dăruiește și ceea ce primește de la celălalt: om, pom, loc sau „dobitoc”. Din păcate, nu prea luăm aminte la acest „amănunt”, fiind tentați să culegem cu brațele larg deschise și să oferim cât prindem între două degete: pretenții mari și bunăvoință mică, dorințe de rod bogat de la un copac plin de omizi, de la un ogor năpădit de buruieni, ori impunerea de sluj și strajă pe viață pentru un os și un lanț gros.
Păstrarea unui asemenea echilibru ar trebui să ne anime și când e vorba de un câine, care nu cere, ci doar așteaptă un pumn cu pâine și o palmă care să-l mângâie. Pentru puținul primit dă recunoscător din coadă și se uită cuminte în ochii noștri. Știe la ce oră ne întoarcem acasă și șade cu privirea ațintită în lungul drumului. Ne recunoaște de departe, după pas, după haină, după glas, după mașină, și vesel fiind că ne vede venind latră într-un fel anume, se ridică în două picioare și se învârte în jurul cozii. Dacă se-ntâmplă, totuși, să nu-l luăm în seamă, sclipirea îi dispare subit din privire, botul și-l pune spășit pe labele din față și parcă spune-n sinea sa: „O fi ostenit săracul și mie, nevrednicul, tocmai acum mi s-a făcut de joacă!”
În colivia oricărui trup de vietate stă închis un suflețel. Chiar dacă pare primitiv, chiar dacă este necuvântător, chiar dacă are năzuințe simple și nevoi mărunte, el simte nu doar setea, foamea, frica, frigul, suferința, ci și atenția, ajutorul, afecțiunea, dorul, bucuria revederii… Fie că este întunecată și încruntată, ori îngăduitoare și iubitoare, în ochii fiecărei ființe se oglindește cerul și căutătura creatorului, așa cum în fiecare mână întinsă sau gură stinsă se întrevede o chemare divină.
În anotimpul alb, câteva semințe puse într-o căsuță pentru păsări ori câteva firimituri de pâine răsfirate pe pervazul ferestrei pot salva o vrăbiuță, sau un pițigoi ce se încăpățânează să îndure iarna alături de noi.
Mai nou, de când iernile sunt tot mai blânde, și mierla preferă să rămână acasă în zăvoi. Și nu numai căci, de o vreme, se simte mai în siguranță în vegetația dintre case, dintre blocuri, unde adesea o întâlnim: ea, în straie maronii, el în veșminte negre, cu cioc galben și ochelari portocalii. Trilurile lor, pure și cristaline, ce conțin zeci de strofe magnifice grupate în cuplete diferite, fiind întrecute poate numai de o altă mare vedetă a ciripitului: ciocârlia, ce cântă în timp ce se ridică în cercuri spre cer imediat ce crapă de ziuă. Nici ele nu cer nimic și totuși, mai sunt pe lume oameni ce ridică piatra sau trag cu praștia doar așa, de plictiseală, de „amuzament”…
Acum, când natura renaște, și păsăruica sufletului nostru începe iarăși să gângurească, să ciripească, să ciugulească și să bată cu ciocul în colivia trupului legat cu lanțuri de pământ. Fără prea mare efort, doar cu un dram de conștientizare, și măcar pentru o vreme, îi putem reda libertatea aripilor și înălțarea spre senin și sublim.