În urmă cu o săptămână am urcat cu părtașii mei de munte în Țibleș, după o amânare de aproape patru luni. Inițial, am intenționat să urcăm cu prilejul zilei de 1 decembrie, mai ales că în anul anterior urcasem la aceeași dată în Muntele Heniu, însă împrejurări obiective, mai presus de voința noastră, ne-au ținut pe loc, la șes. Ca atare, chiar dacă nu obișnuim să urcăm iarna până pe crestele montane, ne-am încumetat să o facem într-o zi senină de la finele lunii martie, deși muntele era încă adânc îngropat în alb. Aflasem că stratul de zăpadă depus în timpul iernii era pecetluit în fiecare noapte cu o pojghiță destul de groasă de gheață și că nu s-a depus recent nici o altă ninsoare, ceea ce însemna că nu exista un pericol evident și iminent de avalanșă. Cum făcusem și alte două ture în Țibleș: una în plină vară, cu campare, și o alta autumnală, de-o zi, cunoșteam destul de bine zona, dar cu toate acestea, dintr-o maximă prudență, am ales traseul ce pornește spre dreapta din fundul Văii Suplaiului și care urcă prin pădure spre refugiul situat sub Vf. Bran, evitând astfel orice versant cu verticalitate mare, pretabil la alunecarea omătului.
Țibleșul nu este un munte obișnuit, nu este un masiv montan monolit și nu are un caracter unitar, omogen, ci un munte cu origine vulcanică, ce prezintă un puternic relief fragmentat, având aspectul unei fortărețe formată dintr-o înlănţuire de munţi înșirați și ţuguiaţi pe post de bastioane, și care poartă pe creștet, în partea centrală, o coroană formată din trei vârfuri îngemănate : Bran, Țibleş și Arcer. Izolarea față de munții învecinați și văile ce pleacă radial înspre Lăpuș, Iza, Sălăuța și Someș îi conferă un plus de măreţie şi distincţie, efortul susținut depus la urcuş fiind răsplătit cu prisosință de priveliştile ce se prelungesc spre toate zările pământului. Țibleșul este un punct de panoramă și în sens invers, putând fi admirat de la mari depărtări : din Dealul Târgului, imediat ce începem coborârea spre Dumitra, când ieșim din Beclean și ne îndreptăm spre Bistrița îl avem la orizont pe partea stângă și cel mai curat și clar conturat din Pasul Șetref (Dealul Ștefăniței).
Și denumirea îi este inedită, fiindu-i atribuită, din câte se pare, după numele zeiţei Cybele (Cziblesh-Ciblesu) care a fost cunoscută şi onorată în Dacia Traiana, ca zeiţa munţilor. Prin urmare, cel mai probabil, Ţibleşul (Tebelesis) avea statutul de munte sacru al zeiţei al cărei nume cu cinste îl poartă.
Am ajuns la poalele muntelui dimineața devreme și o vreme am urcat pe urmele proaspete ale unui urs ce trecuse noaptea pe acolo. Spun că urmele erau imprimate de curând căci amprentele, înghețate bocnă de frigul nopții, păstrau încă intacte toate detaliile, spre deosebire de momentul când am reluat calea la coborâre și când soarele le topise într-un șir de adâncituri alungite.
Parcă am fi călcat pe urmele „ultimului partizan” : Gheorghe Pașca din Săliștea de Sus, ce cunoștea ca-n palmă Țibleșul, precum și munții dimprejur, și era deosebit de priceput în mânuirea armelor, nimerind orice țintă de la mare distanță. După fiecare cotitură și în fiecare vârf de pantă așteptam să îl vedem cu ranița în spate, pușca pe umăr și cu opincile prinse în hârjoabe, un fel de rachete de zăpadă făcute din nuiele împletite ce împiedicau scufundarea în zăpadă. Intuiția de a evita pericolele și capcanele, și mai ales de a ieși cu bine și în mod repetat din încercuiri, i-au adus o aură legendară.
A avut mai multe bordeie pe întreg întinsul Țibleșului : în Muntele Comarnice, în Groapa lui Ștefan, în Măgura Telciului, în Izvorul Bichigiului, săpate adânc în pământ, căptușite și podite cu lemn, acoperite și camuflate cu frunziș și feluriți arbuști, intrarea fiind dosită sub o stâncă, la rădăcina unui copac ori într-un trunchi scorburos. N-am nici o îndoială că pe traseu pașii noștri s-au intersectat și chiar s-au suprapus cu ai lui. Totodată, cu respect ne-am uitat la toți brazii bătrâni ce l-au cunoscut pe Gheorghe Pașca.
Nu a fost singur în acești munți, ci împreună cu alți neînfricați partizani, mai ales în perioada de început. Abia după împușcarea fratelui său a devenit un lup singuratic, dar nu pentru mult timp căci la un moment dat, Ioana, trimisă de lucrătorii de securitate pentru a culege informații a hotărât să rămână în munți cu Gheorghe Pașca, având o fetiță cu acesta și fiind însărcinată cu al doilea copil, când a fost încătușată și întemnițată. Avea mare dreptate cel ce spunea că, adeseori, viața reală e mai fascinantă ca orice film.
Nu cred că este pur întâmplător faptul că Ținutul Maramureșului a fost locuit cândva de dacii liberi. Oricum, acest spirit de libertate s-a păstrat cu sfințenie în străfundurile sufletelor și din când în când, din loc în loc, iese iute la iveală, țâșnește în forță la suprafață și se manifestă pregnant în atitudinile neînfricate adoptate de urmașii lor.
Toți acești versanți abrupți sunt sfințiți de sângele și suferința martirilor maramureșeni, mulți dintre ei împușcați pe la spate, fără proces, după ce au fost trădați de cei torturați, cu precizarea că nu doar partizanii au avut de îndurat, ci și rudele, vecinii și cunoscuții care i-au sprijinit. Pentru ajutorul acordat unii au plătit cu ani grei de închisoare, alții cu deportarea în Bărăgan.
Timp de aproape zece ani Țibleșul a reprezentat un punct principal de rezistență anticomunistă, mai mulți maramureșeni (ciobani, studenți, pădurari, preoți sau profesori), de loc din Băsești, Borșa, Budești, Călinești, Dragomirești, Ieud, Lăpușul Românesc, Rona de jos, Rozavlea, Săliștea de Sus, Sârbi, Sighetul Marmației, preferând să ia calea munților decât să-și lase avutul strămoșesc ori să-și lepede credința creștină.
Cea mai dificilă perioadă era iarna, când luptătorii erau nevoiți să stea timp îndelungat într-un loc pentru a nu lăsa urme, putând ieși din adăpost numai pe timp de noapte și doar pe viscol și ninsoare. Și focul nu îl puteau face oricând, ci numai când era ceață, altminteri fumul le-ar fi trădat prezența în zonă.
Toamna târziu, când ciobanii coborau cu turmele la vale și când țăranii plecau și ei în sat, înăuntrul stânelor și a caselor în câmp partizanii aflau lăsate anume pentru ei, câte un sac de cartofi sau de mălai, câte o tablă de slănină, câte o putină de brânză sau câte o bărbânță de lapte acru. Ce dovadă simplă, și totuși sacră, de solidaritate.
Alimentele erau cărate apoi în sălbăticia codrilor și ascunse cu grijă în gropi săpate în pământ. Niciodată nu erau suficiente până în primăvară, când dădea iarăși colțul ierbii, dar partizanul era mulțumit dacă de Crăciun avea în căușul palmelor un cartof copt în jar și un dram de liniște pentru a putea citi ceva din Biblie.
Așa arată pe timp de iarnă altarul în aer liber ridicat în Vf. Țibleș în cinstea jertfei partizanilor de către un grup inimos de locuitori din Groșii-Țibleșului.
Nu am putut trage micul clopot încorporat acum în albul altarului. Pe catarg însă, am înălțat o fâșie de tricolor în onoarea lor și un batic de Bucovina în memoria mamei mele.
Fie-le cerul aproape marilor martiri maramureșeni:
Bel Alexa
Blidaru Vasile
Chindriș Alexandru
Chindriș Dumitru
Chindriș Vasile
Dunca Vasile
Gorzu Vasile
Hotea Vasile
Hotico Ion
Hotico Ștefan
Hotico Vasile
Ilban Ion
Joldea Dunca Ioan
Jurco Dumitru
Minica Ștefan
Net Ioan
Ofrim Vasile
Oniga Atanasie
Pașca Dumitru
Pașca Gheorghe
Pașca Vasile
Petrovan Dumitru
Pop Achim
Pop Aristina
Pop Nicolae
Popșa Ioan
Popșa Vasile
Rubel Ioan
Rus Ioan
Rus Gavrilă
Tivadar Vasile
Vlad Gheorghe
Vișovan Aurel
Zubașcu Ilie