Unii ne recomandă să punem un țel precis în cătarea marilor ambiții, în timp ce alții ne povățuiesc să pășim „în orb”, fără busolă, și să trăim de pe o zi pe alta, fără vreun plan prestabilit. Unii consideră că fiecare dintre noi, la final de traseu, vom prezenta arbitrului central foaia de parcurs și darea de seamă, în timp ce alții apreciază că nu va opera nici o descărcare de gestiune și că nu vom avea de dat nimănui socoteală, topindu-ne în neantul teluric din care întâmplător ne-am ivit. Unii caută să urce pe treptele iluminării și spun că au la îndemână mai multe încercări, în timp ce alții visează la mântuire și încearcă să întrunească punctajul de acces în paradis, afirmând la unison: „Acum, ori niciodată!”, dar despărțindu-se apoi „în două ape” când vine vorba de existența purgatoriului ce facilitează trecerea de pe un mal pe celălalt.
Un lucru este cert: nu suntem în măsură noi, pământenii, să-i judecăm în necunoștință de cauză pe ceilalți, să hotărâm fără drept de apel cine are dreptate și chiar să aruncăm anatema peste cei care cred altceva sau nu cred în nimeni și nimic. Important este să ne acceptăm indiferent cum arătăm sau cugetăm, să ne tolerăm credințele, inclusiv cele religioase care, în inevitabila lor interacțiune, s-au influențat reciproc. Pe de altă parte, mai presus de o convingere sau alta, stă cerința, sau numai dorința, de a viețui printre virtuți, în acord cu morala și în armonie cu natura. Este limpede că numai din înălțimile cerului se zărește clar poteca ce urcă spre pisc și că n-are rost să întrebăm furnicile (albe, negre sau galbene), ce mișună pe scoarța pământului și care se iau la arțag printre firele de ierburi, încotro trebuie să ne îndreptăm pentru a ieși definitiv la lumină.
În lumea largă sunt feluriți sfinți: derviși rătăcitori; călugări budiști ce trăiesc, la o margine de drum, doar din ce-i miluiesc trecătorii; pustnici ortodocși care trăiesc solitari în sălbăticie; călugări franciscani ce au făcut legământ cu sărăcia. Sfințenia nu are nevoie de avize și de aprobări, ori de alte peceți publice, ci de penitență, de smerenie, de evlavie, de existențe închinate exclusiv unui crez sacru, situat cu mult dincolo de hotarul firescului uman ..
Ne putem mândri și noi cu un călugăr franciscan născut pe meleagurile bistrițene. Nu unul oarecare, care s-a prezentat la poarta cerului gârbovit și cu o traistă goală-n băț, ci fluierând și sărind într-un picior, cu o desagă plină în spinare, nu de suveniruri pentru cei de „acasă”, nu de bani ori bunuri pretabile pentru mituirea paznicilor împărăției, ci de fapte bune, însemnate pentru comunitate.
Cu privire la locul de obârșie al călugărului franciscan Ioan Căianu (Ioannes Caioni, în limba latină) nu există nici o discuție: s-a născut la data de 08.03.1629 în Căianu-Mic (jud. Bistrița-Năsăud). Sunt dispute însă cu privire la originea etnică a acestuia, ca și în cazul lui Iancu de Hunedoara. Unii spun că au rămas două însemnări personale ale călugărului: „Natus Valachus sum” („M-am născut român”) și „Ex parentibus schismaticis” („Născut din părinți ortodocși”), în timp ce alții zic că Janos Kajoni era nepotul lui Judit, soția lui Istvan Racz, căpitanul garnizoanei din Ciuc, și tocmai de aceea a urmat Școala Iezuită din Cluj și Școala Franciscană din Șumuleu-Ciuc.
Nu știu dacă contează acest aspect în condițiile în care dacă am putea păși în trecut, de-a lungul firului istoriei, cu toții am găsi câte un strop de „rom” sau de „vodcă”, o notă de „ceardaș”, o tentă de „ochi alungiți”, o amprentă de „prăvăliaș”… La cât de nomazi au fost unii și la câte neamuri migratoare au încălecat pe alții, sunt convins că tipologia rasei pure există numai în miezul unor minți înguste. Ce merită menționat este rodul bogat adunat de Ioan Căianu, acesta fiind scriitor, cronicar, compozitor, culegător de folclor, botanist, pictor, constructor și reparator de orgi, maestru al interpretării muzicale la orgă, tipograf, profesor, educator, ctitor al Gimnaziului din Șumuleu-Ciuc.
În anul 1647 depune jurământul monahal și după desăvârșirea studiilor muzicale la Trnava (Tyrnava) – un orășel situat în apropierea Bratislavei (Slovacia), în anul 1650 este numit profesor la Școala din Șumuleu-Ciuc, fiind sfințit ca preot cinci ani mai târziu și locuind mai întâi la Călugăreni (Michaza – jud. Mureș), iar mai apoi la Lăzarea (jud. Harghita), unde a și trecut la cele veșnice în data de 25.04.1687, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Franciscane din localitatea amintită, într-o groapă neînsemnată conform dorinței sale testamentare.
În anul 1675 a fondat o tipografie la Șumuleu-Ciuc. Prima carte publicată a fost „Cantionale Catholicum” (o colecție de cântece bisericești), fiind urmată printre alte lucrări publice și manuale școlare, de „Codex Caioni” (ce conține aproape 350 de piese muzicale foarte variate), „Himnarium” (o colecție de poezii religioase), „Herbariu” (o carte de botanică scrisă în limba latină cu privire la efectele curative ale unor plante medicinale) și „Hortulus Devotionis” (o carte de rugăciuni), Ioan Căianu fiind etichetat de posteritate ca un gânditor de anvergură renascentistă în plină epocă barocă, motiv pentru care Biblioteca Județeană din Miercurea-Ciuc îi poartă numele spre eterna lui pomenire.
Câte înfăptuiri personale a putut puncta un simplu purtător de dimie maro, ordin monahal fondat de Francisc de Assisi (primul sfânt care a primit stigmatele lui Isus Hristos), ce asigură de peste 800 ani paza sfintelor biserici din Ierusalim și Betleem, din care a făcut parte și filozoful Roger Bacon și în onoarea căruia cardinalul argentinian iezuit Jorge Mario Bergoglio a ales să fie Papa Francisc I, arătând astfel lumii întregi dorința sa de a milita pentru pace, pentru eradicarea sărăciei, pentru iubirea silențioasă, pentru dăruirea frățească de slujire creștină…
Cinste tuturor!