Ce apropiere lingvistică este între om și pom, și ce deosebiri de abordare îi separă.
Omul e ademenit necontenit de zări și depărtări, fiind tentat să vadă lucrurile în ansamblu și doar pe cele mari, scumpe, sofisticate, fascinante, fără a lua aminte la amănunte și fără a cerceta cu atenție lucrurile simple, fără valoare, mărunte, chiar dacă sunt evidente și elocvente sub aspect existențial.
Chiar dacă viața reprezintă o călătorie derulată mai degrabă în timp, omul e preocupat preponderent de spațiu, adesea uitând să-și așeze sufletul în cuibul clipei, zburând cu gândul tot mai încolo și tot mai-nainte, amânând aterizarea și hrănindu-și iluziile cu speranța că nu aici și acum, ci abia atunci… și mai ales, abia acolo…
Și totuși, unul și același copac de fiecare dată parcă-i altul.
Începutul fiecărui copac se află într-o sămânță încolțită. Și acest stejar secular a fost cândva o ghindă, ce într-o noapte de toamnă târzie a fost întâmplător împinsă în țărână de copita unei căprioare și care, în prag de primăvară, a trimis spre limanul de lumină un lăstar încoronat cu patru frunze.
Se spune că „ în copacul înalt vântul bate mai puternic” (proverb chinezesc) și că „furtunile mari lovesc copacii mari” (proverb bengalez). Pentru a-și păstra verticala, pentru a înfrunta furtuna și pentru a-și înălța liniștit capul spre cer, coloana trebuie să-și îngroape temeinic picioarele în pământ, dar nu oricum, ci într-un echilibru perfect între ramuri și rădăcini, fiind absolut necesar ca orice abatere supraterană de la ax să primească un corespondent, cu rol de contrapondere, în subteran.
Nu e ușor, precum pare, să stai nemișcat. Nu-mi amintesc cu precizie împrejurările, dar țin minte că eram prin școala gimnazială când pentru o năzbâtie, împreună cu alți doi-trei colegi, am primit o sancțiune ce ni s-a părut inițial „floare la ureche” : de a sta nemișcați în picioare cu mâinile desfăcute în formă de cruce timp de 30 de minute. Nici unul dintre noi nu am rezistat până la împlinirea duratei solicitate, chiar dacă chinul era incomparabil mai mic față de o răstignire reală. Spre deosebire de noi, un lemn solemn stă toată viața înlemnit, iar măslinul mai dă pe deasupra și untdelemn.
Nici să taci când n-ai nimic a spune, nu e atât de lesne precum se crede. Ne trebuie doi ani să învățăm să vorbim și întreaga viață să învățăm să tăcem, spune cu înțelepciune un proverb chinezesc. Copacul însă tace și face, înnoind anual legămintele printr-un inel, urmărind permanenta schimbare de decor și ascultând fiecare foșnet, fiecare fâlfâit… Și nu sunt puține căci aerul e plin de amănunte, iar aparenta liniște e împânzită cu felurite sunete, cu o mulțime de vibrații ce se propagă, se împreună și se multiplică în prelungi și complicate reverberații.
