Când nu știi ce înseamnă „chinurile facerii” și nici ce presupune creșterea unui copil, nu cred că ești îndreptățit să militezi pentru interzicerea avortului. La fel de nefiresc este, în opinia mea, să ceară obligarea agriculturilor la cultivarea cu flori pentru albine a unui cote-părți din fiecare ogor, acela care nu a sădit niciodată un pom și nici nu a plivit, măcar o dată, pe lângă o plantă. În aceeași ordine de idei, într-o „femeie stricată” (poreclită pe vremuri și „răsturnică”), nu cred că are căderea să arunce cu piatra „cinstita” care ar fi vrut și ea dar nu a fost lăsată sau nici măcar întrebată ori care a rămas fără „trecere” după ce ani la rând a făcut același lucru, pe ascuns, fără a fi prinsă în flagrant, și cu atât mai puțin „fățarnicul” care a căutat și el pe timp de noapte la „clanța” ușii ușor de deschis, iar la lumina zilei a făcut pe „sfântul din icoană”, arătând cu degetul și ridicând pumnul, de indignare.
Romain Gary afirma că „pe pământ oamenii sunt judecați mai mult după ce fac cu trupul de la brâu în jos, și nu ce fac cu el de la mijloc în sus”, iar Nikos Kazantzakis, în stilul caracteristic, arata că „e nevoie de câte o zvăpăiată ca asta în fiecare sat, ca să nu-și găsească beleaua cele cinstite. Ea e ca cișmeaua la margine de drum: cei însetați se opresc și beau; altfel ar bate la porțile noastre și, știți: femeile, când le ceri apă…”, după care a adăugat: „rămasă văduvă la douăzeci de ani, Caterina nu-și găsea niciodată somnul când se culca seara. Iar flăcăii din sat nu puteau nici ei să doarmă în pace; dădeau târcoale, la miezul nopții, pe la poartă, pe sub ferestre, prin curtea ei, îi cântau cântece de dragoste și de inimă albastră; închisă în odaie, la fel ofta și ea. Acest calvar a ținut un an, poate doi; până când, într-o noapte, era într-o sâmbătă seara, nu mai răbdă, se îmbăie, își unse părul cu ulei de dafin, își privi trupul în oglindă și i se făcu milă de el; deschise ușa…” (din cartea „Hristos răstignit a doua oară”)
Îmi închipui ce ecouri a avut în epocă povestea de iubire dintre un conte maghiar stabilit în Maieru și o frumoasă fată de țăran născută în Ilva-Mică, cu câtă pizmă a fost privită înălțarea ei și cu câtă bucurie a fost primită ulterior decăderea acesteia. Maria din Magdala, cunoscându-l pe Isus Hristos, a părăsit prăpastia în care se afla și a urcat treptele măririi. Elena Gaftone, dimpotrivă, mai întâi a cunoscut ce este gloria, strălucirea, splendoarea (răstimp în care nu i s-a putut reproșa ceva sub aspect comportamental), după care a îndurat din plin ce este declinul și degradarea. Și să nu uităm că durerea pricinuită de o decădere este direct proporțională cu vârful de pe care începe rostogolirea.
Elena Gaftone din Ilva-Mică este amintită în cartea „Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească la 1906”, scrisă de istoricul Nicolae Iorga sub forma unui inedit jurnal de călătorie efectuată „dincolo de munți” la începutul secolului trecut. În cele ce urmează voi reda câteva pasaje:
„Deși fusese vorba să plecăm la amiazi, trăsura sosește din Maieri abia la unu. Ianiuc a închiriat cu zece zloți, zice el, caleașca „grăfoaii”. Dar să spunem întâi cine e aceea grăfoaie, a cării viață vine dintr-un roman care e unic. Un conte Zichy a fost episcop în Ungaria. Fratele lui a pierit pe urma revoluționarilor unguri de la 1848, pentru legături cu Imperialii. El însuși a prins scârbă de țara care i-a făcut această durere. A plecat și s-a ascuns în acest colț de Ardeal, în Maieri. Aici bătrânul a cunoscut o frumoasă fată de țăran care se chema Ileana. A dat-o la școală, a adus-o înapoi împodobită cu frumoase învățături, și a făcut-o contesă Zichy, „grăfoaie”, „Măria Sa”. Contele a murit, lăsându-i casa, locul din jurul ei sau „grădina”, o moșioară și o rentă în sarcina rudelor din Ungaria. Ileana e acum și ea bătrână, umblă în rochii vechi, de altă modă, călătorește în trăsuri hodorogite și se luptă pentru rentă cu acele rude din Ungaria. Se simte totuși româncă, și are legături cu sătenii din satul ei, care-i zic și după moartea contelui, binefăcătorul lor, tot „Măria Sa”. Aceasta e „grăfoaia”, în trăsura căreia călătorim, în după-amiaza călduță care presară fire de ninsoare rară.”
Referiri repetate la Elena Gaftone sunt făcute și într-o monografie a comunei Maieru intitulată „Spicuiri din trecutul unui sat grăniceresc”, scrisă, în perioada interbelică, de jurnalistul și politicianul Emil Boșca Mălin, care s-a născut și a copilărit în localitatea amintită, și care a încorporat în finalul cărții unele însemnări redactate de învățătorul pensionar Demetriu Boșca din care consemnez câteva fragmente:
„Căutând prin arhiva parohiei Maieru, printre vechile matricole de morți, un nume mă face să mă opresc cu răsfoitul filelor: „Conte Zichy Dominic”. (…) Familia Zichy-eștilor se trage din Ungaria (…) Dominic a fost fiul cel mare. S-a dedicat carierei preoțești și ajunse până la treapta de episcop, în care calitate a păstorit eparhia de Vesprem. Făcea parte din Camarila din Viena și ca atare, fiind pus de Anguri pe „tabla neagră” a trebuit să se facă nevăzut. În ce împrejurări a ajuns pe aici, nu se știe precis. Se știe că după potolirea „răzmeriții” s-a așezat în comuna Maieru, unde cumpărându-și pământ, și-a clădit un castel și o mulțime de supraedificate. (…) Pe acele timpuri rar aflai medic pe la sate, iar farmacii și mai rar. (…) Bunul episcop văzând mulțimea de oameni suferinzi a adus medic și a instalat o farmacie cu medicamentele cele mai necesare. Oamenii din sat și jur, cari sufereau de ceva boală, veneau la „Grofu”, unde avea medic și medicamente gratuit. Aci ajunsese și o tânără ca de 16 ani din Ilva-Mică (…) frumoasă de nici în basme nu-i aflai pereche. Pentru ca să se vindece pe deplin a fost oprită la curte mai mult timp. (…) Ileana căzuse în grația Măriei-Sale. (…) Groful … era mai mult ocupat cu „educația Ilenei”, cu care nu peste mult timp a făcut călătorii prin orașele cele mai apropiate: Bistrița, Dej, Cluj, în rădvan cu patru cai, iar de aici cu trenul la Budapesta și Viena. Toate acestea Ilenei îi păreau un vis. Adusese de la Viena atâtea haine că i-au fost de ajuns până la moarte. În „căsnicia” cu groful a avut o viață foarte regulată și cu timpul se conformase situației la care a ajuns. (…) Groful ținea mult la Ileana. Pentru dânsa hotărî împreună cu parohul să zidească o biserică din satul nostru. Tot la fel și în Ilva-Mică, satul Ilenei. Zis și făcut. Oamenii să adune materialul, iar Măria Sa pune banii necesari. (…) După terminarea bisericilor, cu sufletul liniștit că s-a împăcat cu Dumnezeu, a dus o viață mai retrasă. Vara își avea scalda lui de apă minerală pe o moșie sub „Castelul Rodna” unde mergea în fiecare zi, iar iarna petrecea în apartamentul său, citind și convorbind cu „Măria Sa” Ileana ori, spre sfârșitul vieții în Italia. (…) Toate mergeau bine dar bătrânețile se apropiau. Vestitorii morții veneau unul după altul. Trebuia să dispună de cele ce rămân. Obligă pe preoții din Maieru și Ilva Mică ca după moartea lui, în toate timpurile, în ziua de 20 august, a fiecărui an să-i servească pentru odihna sufletului un parastas. (…) Ilenei îi lăsă cea mai mare parte din averea din Maieru și Ilva-Mică și uzufructul pe viață a tot ce este aici. (…) În ziua de 30 Oct, anul 1879 închide ochii acest mare suflet (…) Jalea la curte nu ține mult. Mortul se uită curând. Viața de plăceri acum începe pentru „Măria Sa” (… ) Conform lăsământului de care Ileana nu știuse nimic se pomenește într-o zi cu o sumă mare de bani trimisă din Ungaria și o deciziune prin care se comunică că, pe viitor va primi această sumă în 4 rate anuale, până la un timp de câțiva ani. După împlinirea acestor ani, dacă va fi în viață, această sumă se va micșora. (…) În timpul când primea banii mai din gros petrecerile și dineurile se țineau lanț. Beuturi, mâncări, flăcăi zdraveni și frumoși ședeau acum în scaune de grof. Ba unul dintre aceștia ajunsese a fi numit „groful”. Trei ani duse o viață de adevărat grof, dar de la armată banii Măriei Sale nu-l putură mântui. Atunci îi luă locul altul, apoi altul și pe rând mai mulți, căci așa era lumea… (…) Venise timpul ca renta să fie redusă. Încetul cu încetul petrecerile s-au rărit. Grofii ocazionali erau tot mai rari. Grijile sporeau. Supraedificatele se ruinau. (…) Măria Sa nu mai ieșea în lume. Era nedespărțită de pat și o plapumă zdrențuită era singura-i avere alături de sticla de rachiu.”
Și Liviu Rebreanu s-a inspirat din „viața de film” a Elenei Gaftone atunci când a scris celebrul roman „Ciuleandra” (ce a fost și ecranizat), ori nuvela „Baroneasa” din care redau câteva fragmente:
„Nu se pomenea fată mai frumoasă în toată Ilva-Mică și-n împrejurimi ca Ileana Măriucăi lui Dosoftei. (…) Fiindcă era așa de frumoasă, Ileana nu era silită să lucreze nimic. Toată vremea se gătea și visa. (…) I se părea Ilenei că ea e o prințesă surghiunită aci, între țăranii cei toropiți de trudă, și că va veni vremea când se va isprăvi surghiunul și se va întoarce în palatele cele fermecate. (…) Și fiindcă voința Ilenei era sfântă, într-o bună zi se ivi feciorul de împărat. Era un baron ungur (…) Trecea prin sat într-o caleașcă trasă de patru armăsari albi. (…) Baronul o zări din goana cailor, opri caleașca. (…) O luă de mână pe Ileana, o sărută pe frunte și o urcă în trăsură, așezând-o la dreapta lui pe pernele moi de mătase portocalie. (…) Și fiindcă Ileana era atât de tânără și de frumoasă, iar baronul atât de bogat și de bătrân, s-a ales dintr-însa ibovnica cea răsfățată a boierului. Acum Ileana avea tot ce dorea: mâncări alese, băuturi scumpe, mătăsuri rare și bani mulți, câți îi cerea inima. (…) Dar apoi, într-o bună zi, se pomeni că baronul moare. Moare și el, ca orice om necăjit. Pe ea însă nici la moarte n-o uită. Îi lasă palatul în care stătea, cu tot ce se afla într-însul, cu toate pământurile, cu toți banii. (…) Ileana l-a plâns, l-a înmormântat și l-a jălit (…) Pe urmă s-a pus pe gânduri. Și-a zis: „Sunt tânără și frumoasă, ca o iconiță de perete. Bani am. (…) Am însă nevoie de altceva. De iubire! Iubirea cea mare, cea adevărată, cea pătimașă, aceea unde nu se dă nimic și nu se ia nimic…” Și fiindcă voința Ilenei era sfântă au venit mulți prieteni care au iubit-o. (…) Pe urmă a început și Ileana să bage de seamă că iubirea cea adevărată nu se apropie de dânsa. A încercat să o atragă, s-o momească, dar n-a izbutit. Și când a văzut că nu izbutește, s-a învoit cu viața: ea dă paralele, viața să-i dea iubire. Și a prins a-și schimba iubirile… Vremea trecu foarte repede. Ileana se trezi tocmai când avu în spate o jumătate de veac și când țăranii cereau să-i cinstească cu rachiu și să stea cu ei la masă ca s-o iubească. S-a învoit din nou cu viața și, după șampaniile franțuzești, a băut rachiu cu țăranii. (…) Părea în mijlocul rămășițelor de belșug, o stafie întârziată, o amintire urâtă a unor vremi frumoase. Și începu iar să se gătească și să viseze, ca în vis să se vadă iar tânără și frumoasă, să aștepte iar vreun făt-frumos care s-o ia și s-o ducă departe, mult mai departe de cum a dus-o odinioară…”
Un duhovnic cu har, dacă ar auzi povestea acestei femei, ar spune la sfârșit pe deplin lămurit: „după ce mijlocești ridicarea a două biserici, diavolul nu te iartă, nu te uită, și cum prinde prilejul potrivit te împinge în cele mai grele ispite”. Noi, oamenii de rând, procedăm altfel: o judecăm sumar, o țintuim în colțul rușinii și, fără pic de milă, de parcă suntem fără de pată, revărsăm asupră-i o ploaie de invective.