În Țara Năsăudului a venit iarăși vremea migrației mioritice spre înălțimile munților, așa cum au fost ei împărțiți frățește între comunele someșene și maramureșene încă de pe vremea împărătesei Maria Terezia a Austriei.
Stânele s-au format de ceva timp, după neamuri, după cumetrii… Și „sâmbra oilor” a avut loc. I se mai spune „măsuriș” sau „băgatul oilor pe brânză” și reprezintă cea mai însemnată zi de peste an pentru păstori, când, pe de o parte, se hotărăște câtă brânză se dă „după o cupă” (un litru) și „după o „fele” (o jumătate de litru), iar pe de altă parte, se trece la măsuratul laptelui dat de turma fiecărui sâmbraș, cu încrestarea nivelului pe carâmb, la stabilirea cantității de brânză care se cuvine fiecărui gospodar şi a șirului în care vor urca la munte pentru a o primi. Se mai așteaptă doar topirea ultimelor zăpezi adunate la limita superioară a pădurilor și, de îndată, toate văile vor răsuna, din nou, de behăit, de tălăngi, de hăulit, de transhumanță.
Eram mic copil când am urcat pentru întâia dată la o stână. Datorez asta unui unchi de-al meu, un om deosebit, ce era gestionar la „magazinul universal” din sat și care, într-o dimineață de duminică, și-a strâns pe lângă el toți nepoții, călăuzindu-i cu drag și cu tot felul de snoave și istorioare pe cărările ce duc spre Releul Vechi din Muntele Heniu, iar mai apoi la stâna iloanilor mici, situată în imediata vecinătate. Acolo, printre brazi, am aflat, cu uimirea copilului ce deschide ochii cunoașterii, o cu totul altă lume: mai curată, mai cumpătată, rămasă aproape neschimbată de la facerea lumii încoace. Baciul și păcurarii se asemănau izbitor cu dacii din cărțile mele de istorie, căci purtau pe atunci câte o cămaşă de cânepă fiartă în scoarţă de arin negru şi unsă cu unt, precum şi un clop complet răşinit, spre a dobândi impermeabilitate.
Privirea lor era blândă, dar fermă, gesturile sigure și hotărâte, exprimând tărie, trăinicie și curaj. Sunt imagini pe care le port în suflet și pe care n-ai cum să ți le închipui și să le crezi, până nu le vezi. Parcă erau făcuți din lemn și din piatră. Și nici nu era cum să fie altfel: când cinci luni din an le petreci în singurătatea golului alpin, unde fulgerul lovește în stânca de lângă tine și ești nevoit să înfrunți ursul cu o biată bâtă, nimic nu te mai poate clinti, nimic nu te mai miră, nimic nu te mai înspăimântă…
Acești păstori sunt străjerii neamului românesc, căci așa cum primăvara împinge zăpezile spre creste, tot astfel s-a retras „veșnicia satului” spre locurile sfinte de sub cer. Identitatea oricărui popor este dată, în principal, de limbă, iar în cazul nostru este clar că păstorii sunt păstrătorii vocabularului arhaic, nealterat de modernism, de mimetism, de globalizare… Prin mijlocirea lor s-au păstrat cele mai multe cuvinte preluate, fără a fi prelucrate, de la daci : stână, strungă, brânză, mânz, carâmb, măgură, murg, pârâu, brad ori viezure, și tot lor le datorăm păstrarea „neîntinată” a cuvintelor latine : păcurar, berbec, bou, capră, viţel, lapte, căpăstru, bucium, cumpănă, cărare, munte, codru, urs, lup, vulpe, iepure, corb, mesteacăn, fag, ulm, frasin sau paltin. Când le asculți vorba ai impresia că te afli pe alt tărâm, cuvintele pe care le rostesc fiind vechi de când e lumea și pământul: budaca – un vas mare de lemn, larg la gură şi strâmt la fund; celariul – cămara unde se ţine făina, slănina, sacul de cartofi, „străiţile” (traistele) ciobanilor, trișca (fluierul), cumpăna (cântarul) şi carâmbul (răbojul); comarnicul – un pătul înalt ce serveşte la „scoptul” caşului; cujba – cârligul în care se agață căldarea sau ceaunul la foc; fedeleșul – un vas din doage închis ermetic în care se păstrează cheagul; găleata – un vas din doage, strâmt la gură şi larg la fund; grivala – o furcitură de lemn în care este pus grunzul de sare; lăcrița – o cutioară rotundă de lemn în care păcurarii își pun brânza bătută pentru prânz; seciul – țarcul prevăzut cu strungă, o portiţă îngustă prin care intră pe rând oile la muls; scuteala – coliba unde doarme păcurarul; tincușa – capătul vârtejului în formă de T fixat lângă vatra focului.
Peste ani, mi-a fost dat să dorm o noapte în stâna din Muntele Cucureasa Suhardului, aparținând tot iloanilor mici. Îl însoțisem pe un cioban ce ne era vecin apropiat și care, pe atunci, avea în grijă și cele câteva oi și capre ale tatălui meu. Era prin prima parte a lunii septembrie, în preajma începerii școlii când, de cu seară, am urcat împreună pe poteca ce pleca din Gara CFR Lunca Ilvei, pentru ca a doua zi, după alegerea oilor, să coborâm cu turma pe „Plaiul Moldovei”, înspre satul Șanț, o uitată cale străbună ce ducea dincolo de munți și care a fost urmată și de tătari în cele două mari invazii: din anul 1241 și din anul 1711.
Îmi amintesc că m-am culcat în „mutare” pe un cojoc lângă foc, în timp ce la o țuică „șerbinte, șiartă cu țucăr și săcăreie” discuțiile păcurarilor s-au purtat potolit până-n crucea nopții. Cu acel prilej am aflat că baciul se culcă întotdeauna ultimul, târziu în noapte, și se trezește primul, cu mult înainte de ridicarea întunericului, și că păcurarii cunosc de la prima privire a cui e fiecare oaie din turma de aproape 1000 de capete, deși mie toate îmi păreau la fel, doar că unele cornute și altele nu, că unele erau albe și altele negre.
Și astăzi, uneori, când întâlnesc întâmplător pe potecile de munte un păcurar cu har obișnuiesc să mă opresc la câte o „poveste” despre munți, despre munteni, răstimp în care mi se pare că mă întorc iute înspre zorii istoriei, impresie ce-mi este insuflată nu doar de înfățișarea interlocutorului, ci și de felul în care îmi relatează despre cum e să-ți duci veacul mereu prin munții unde lucrurile sunt inedit denumite: aplecuș (povârniș), bâtcă (munte mic), bărc (zăvoi), dihanie (sălbăticiune), bolf (bolovan), bortă (scorbură), bunget (desiș), bură (ploaie deasă și măruntă), cățân (stâncă pleșuvă), cilihoi (pasăre mare răpitoare), chiamăt (zloată), covru (bârlog), cucuruz de brad (con de rășinos), obcină (cumpănă de ape), șurincă (fâșie îngustă), tinov (lac mlăștinos), trântiș (râpă).
Cinste ciobanilor ce viețuiesc la porțile cerului!