La Cabana Vârful Ciucaș

La debut de blândă toamnă am urcat din nou în Munții Ciucaș și aflat fiind încă sub influența impresiilor cu sârg culese, astăzi nu mă voi rezuma doar să vi le împărtășesc prin cele câteva obișnuite fraze și fotografii, ci îmi voi permite să fac o recomandare pentru toți cei care nu s-au încumetat încă să urce pe un munte adevărat, locația turistică situată la un nivel de excelență montană la care voi face succint referire aflându-se la mai puțin de două ore de mers, în pas de plimbare, de Vârful Ciucaș – 1954 m altitudine.

Interesant este că fiind mereu pe fugă, mereu în grabă și mânați de o sută și o mie de griji, n-avem nici timp să trăim cum dorim, și cu atât mai mult n-avem timp să ne oprim locului și să ne întrebăm cine e ctitorul cabanei ridicată în vârf de munte. Așa cum, de exemplu, ne folosim de banalul băț de chibrit fără a cunoaște cine este inventatorul și fără a conștientiza ce mare realizare a izbutit cel căruia i-a venit ideea de a forma o gămălie dintr-o pastă pe bază de clorat de potasiu și de a o atinge apoi de o suprafață impregnată cu fosfor roșu – dacă nu era el încă mult și bine omenirea mai scăpăra cu amnarul ori veghea la căpătâiul unui boț de jar dosit sub cenușă -, tot așa obișnuim să ne cazăm într-o cabană de munte fără să ne pese cine, când și ce strădanii a depus pentru înălțarea ei departe de lume și câte dificultăți trebuie depășite în fiecare zi pentru a se putea asigura o stare optimă de confort turiștilor ce-i trec pragul. Spun turiști, nu drumeți pe cărări de munte, pentru că în „cei mai iubiți munți ai României”, în acest splendid Ciucaș ce domină Carpații de Curbură, un om simplu și de unul singur, a reușit ceea ce, în opinia mea, nimeni nu a mai înfăptuit prin golul alpin al țării noastre: o cabană cochetă, cu încăperi demne de un hotel „înstelat” și având un restaurant ce oferă, la prețuri rezonabile, un meniu bogat. Și mai am un motiv pentru care am folosit termenul de turist, acela că imediat ce treci de ultima curbă când cobori din Pasul Bratocea (ce leagă Săcele – „Șapte sate” i se spunea în perioada interbelică – de Vălenii de Munte), la intrarea pe Pârâul Berii, avem posibilitatea de a lăsa sub pază autoturismul personal și de a suna la cabană pentru a anunța sosirea, căci e de preferat să urcăm muntele cu mașinile cabanierului în condițiile în care pe aproape jumătate din traseu panta este accentuată și sunt de înfruntat pe alocuri și porțiuni cu anrocament. Nu pot decât să îmi închipui ce „muncă de Sisif” s-a depus pentru facerea acestui drum și ce eforturi colosale necesită pentru a-l păstra practicabil pe tot parcursul anului, chiar și iarna când troienele depășesc doi metri. Și e limpede că dacă n-ar fi acest drum ce duce la cabana din Muntele Chirușca nici un sfert dintre toți cei care au urcat sus pe Ciucaș nu ar fi ajuns vreodată acolo. Și tot datorită acestui om și tot acestui drum Ciucașul a devenit astăzi și o deosebită destinație de o singură zi, zeci de turiști (inclusiv copii și vârstnici) urcând la cabană, nu pentru a se caza, ci pentru a petrece câteva ore în „creierul munților” și plimbându-se pe la poalele „patriarhilor de piatră”.

Așa cum reiese din fotografiile postate la intrarea în cabană, în același loc a existat inițial o altă construcție, de dimensiuni mult mai reduse și care a purtat numele inițiatorului de proiect montan: „Cabana Alexandru Vlahuță”.
Așa arăta câteva decenii mai târziu și înainte de a începe declinul. Trebuie subliniat că în ultimele două decenii a secolului al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea în România au ființat asociații montane puternice, dedicate scopului în care au fost înființate, ce au reușit să înalțe Carpații la standardul impus de Alpi și Pirinei. Astăzi, din păcate, după ce comuniștii le-au desființat și patrimoniul le-a fost confiscat, suntem hăt-departe.
Actuala cabană – vedere de ansamblu, surprinsă spre seară.
Și dintr-un plan mai apropiat, cabana fiind amplasată la 1595 m altitudine.
Intrarea în cabană este emblematică: se face printr-un butoi de mari proporții, căptușit cu blănuri, ce asigură pe timp de iarnă o excelentă zonă de tampon termic.
Alăturare… de lemn și piatră.
Nu prea am obiceiul de a da nume, dar astăzi am să o fac din respect pentru toți cabanierii din Carpați, mulți dintre ei făcând și astăzi aprovizionarea cu măgărușul. Prin urmare, țin să arăt că acest om a ridicat Cabana Vârful Ciucaș și a făcut drumul ce urcă, ca pe acoperiș, spre ea. Vrednică de toată prețuirea iubitorilor de munte este și fiica acestui mare domn: Mădălina Filoti, ce se încăpățânează să ducă mai departe visul de a face din Ciucaș „un loc la înălțime”, accesibil tuturor.

În încercarea de a vă convinge că Ciucașul parcă este cu puțin peste Rarău, Țibău, Ceahlău… – alți masivi montani cu relief ruiniform – încep prezentarea cu un mănunchi de poze de panoramă.

Oriunde îți întorci privirea te întâmpină o suită de peisaje pitorești …

… și peste tot afli presărate „splendori-n stâncă”, sculptate secole-n șir de un anonim.

Grupul statuar „Babele la sfat”.
„Gemănările”.
Trufie de „Turn Babel”.
„Clăi cărunte”.
„Închinare”.
„Magie verzui-cenușie”.
Turnul lui Goliat – sau „Ciobanul cu oile”, cum i se mai spune – pe a cărui verticală este deschis un apreciat traseu de alpinism încă din anul 1967 – anul nașterii mele. Câte generații au trecut, minunându-se, pe lângă el ?!

Pe poteci… spre tine, munte minunat!

Și câteva fotografii de colecție:

Un indicator și un tricolor, la cer… mărțișor.
O familie de clopoței („campanula alpina”) pripășită pe piciorul de piatră.
O torță mov … de gențiene .
Un plai și-o gură de rai…
… și trei căței de întors oile stând de strajă.

Cu intenție am lăsat la urmă blazonul Munților Ciucaș: Tigăile Mari sau Țiglăile Mari, cum mai sunt denumite, cele patru imagini fiind ilustrative pentru măreția acestui masiv montan.

Eu sunt mic – pe cărărușa din josul imaginii -, iar tu ești mare… și mereu la fel: monumental!