„De bunăvoie și nesilit de nimeni” mă supun, în cele ce urmează, unui exercițiu de smerenie. Că asta fac acum când mâzgălesc impresiile de călătorie literară, cu un capăt bont de creion chimic, pe marginea unei cărți scrisă cu o peniță de aur. Cu speranța că, totuși, demersul meu sincer, dezinteresat nu va fi calificat ca un act de sacrilegiu, îmi asum acest sacrificiu și pentru a vesti că prin mijlocirea cărții „Într-o bună zi se va termina” e pe cale să se nască un scriitor mai plin de simțire, de neastâmpăr, de patimă, de profunzime… decât a fost Nikos Kazantzakis, și el creator de capodopere literare abia după trecerea pragului jumătății de veac.
Și țin, cu tot dinadinsul, să mai fac o destăinuire: pentru prima dată – în istoria familiei mele – o carte a sărit de pe o noptieră pe alta în dormitorul fără televizor, păstrând permanent două semne: unde am rămas eu și unde a rămas Doamna Mea, cu cititul. Iar când am deschis coperțile cărții și am dat cu ochii de spovedania strămoșului – necuprins și neînvins -, mi-am propus să mă împărtășesc în fiecare zi cu doar un strop de iubire și de înțelepciune, pentru a degusta pe îndelete efectele, pentru a decanta toate chintesențele. Recunosc spășit, că nu m-am răbdat, că, la un moment dat, mi-am călcat cuvântul și m-am înfruptat din carte ca un hămesit dintr-o pâine caldă. Explicabil și iertabil – aș spune -, căci dăruind un exemplar al cărții și cumnatului meu (de câțiva ani călugăr budist -Zen), după numai o zi acesta mi-a zis că a citit-o cu ochii uzi. Și mă mai miram eu – neposesorul de Facebook – cum de primul stoc, scos la lumină de Editura Cartemma, s-a epuizat în doar câteva zile.
Cu o aparentă aură de enciclopedie, de caleidoscop, pe coperta cărții scrisă de Crin Triandafil Theodorescu pot fi lipite mai multe etichete, volumul putând fi perceput ca o culegere de cuvântări – ținute în fața fiului său, a enoriașilor pe care îi păstorește, și chiar a lui Dumnezeu -; ca un regulament de ordine interioară, spirituală; ca un manual de instrucțiuni în folosirea vieții, folosul procurat cititorului fiind unul evident și constând în punerea pe tapet a lucrurilor ce contează cu adevărat în viață și a felului în care putem face să conteze fiecare zi.
Scrisă, într-adevăr, de pe un punct de panoramă – ce oferă perspective spre tot ce „este în lume, sub lume și deasupra ei”-, cartea nu reprezintă o îndelung meșteșugită fântână arteziană cu iubire. În niciun caz. N-are nimic artificial adăugat în ea. Ci un gheizer de iubire, ce țâșnește cu patimă din țărâna unui suflet vulcanic și se înalță vertiginos, călăuzindu-ne privirea spre cer. Iar iubirea propovăduită – firul cel roșu al cărții – e canonul dat după spovedanie. Nu unul atribuit în pripă, cu detașare, de un preot care își face datoria, cum se cere și cum se cuvine. Nu, nu așa. Ci un canon, în care preotul nu doar că stă lângă tine până îți faci bagajul de călătorie (compus numai din lucruri trebuincioase), ci te ia de mână și urcă cu tine spre cer, și dacă nu poți să-l urmezi, bate pitoane-n piatră și întinde corzi pentru a te trage după el, ori chiar se cațără cu tine-n spinare pe stânci, julindu-și genunchii și coatele sufletului. Abia după ce te vede scos „din penele cele rele” ale versanților alunecoși (așezat pe platoul de dincolo de abrupturi) și îți dă un „cap compas” și un blocator (să nu care cumva să cazi iară-n prăpastie), pornește la vale fluierând și sărind într-un picior, să aducă pe altul, sau pe doi-trei deodată, cu capul în poala lui Dumnezeu, în celestul liman de liniște.
„Dacă ai o treabă cu mine, Doamne, spune-i îngerului să mă caute în Cetate. O să mă recunoască, nu te panica: sunt ăla care iubește, ăla sunt! (…) Doamne, ți-s dator vândut. (…) Doamne, Dumnezeule, nu-mi dau seama, ce faci cu mine, pe unde mă mai porți? Mi-e plină viața de senzațional, unde întorc capul sare extraordinea din piatră ca apa din nour; am o viață minunată, toată e poleită cu minuni. (…) Nu-s vrednic. – Crin Triandafil Theodorescu, Într-o zi se va termina
„Că Dumnezeu e iubire, iar la masa unde e iubire vine El să servească prânzul, îmbrăcat în șorț din petale de crin, să toarne în paharele de lumină topită ambrozia eternității noastre. Chiar cred asta, cu asta o să mor pe pleoapă, că Dumnezeu e iubire și nimeni dintre cei care au iubit n-a fost lăsat pe latura uitării, nimeni. Când n-oi mai fi, și în bocancii mei și-or face vrăbii cuib, atâta-mi doresc să las în urmă, câteva vorbe, spuse la o margine de cimitir, pe lâng-o cruce oarecare în formă de brazdă, de val, de peșteră: Omul ăsta a iubit”. – Crin Triandafil Theodorescu, Într-o zi se va termina
Cândva, pentru a însămânța inimile copiilor cu spiritul sfânt al Crăciunului am oferit, în stânga și-n dreapta, cărticica „Colind de Crăciun”, scrisă de Charles Dickens. Acum, când citirea cărții „Într-o zi se va termina” a echivalat cu o (re)botezare în iubire, simt cum crește-n mine dorința de a mă repeta. Așa că, rămâneți aproape, iar la finele lunii ianuarie, când cartea va fi reeditată, o să vă împărtășesc cu iubire, cu iubire de Crin.