Iernile ultimilor ani, preponderent private de alb, s-au târât monoton și mohorât, ca un talmeș-balmeș de toamnă târzie și primăvară timpurie. Din acest motiv, cred, atunci când dă peste lume un ger de crapă pietrele ori se-ntâmplă minunea să ningă molcom, cu fulgi mășcați ce se „împăturesc” curat peste câmpuri, peste copaci, peste case, peste cugete…, mă cuprinde o stare de visare. Nu una de melancolie propriu-zisă, de nostalgie pură – ce presupune și o anume componentă de tristețe -, ci una de poezie, de reverie vie, veselă, reconfortantă și chiar luminoasă; nu una în care amintirile mă țin cu ochii închiși în colivia momentelor trecute, ci una în care năzuințele și nădejdile îmi păstrează privirea larg deschisă spre clipa de azi și ziua de mâine.
Nu e vorba de un dor ce doare – discret ori imprecis -, ci de un dor cu dorințe însoțite de așteptări, de speranțe. Un adevărat triunghi amoros: DOR, DORINȚĂ și DURERE. Nu? Să revin însă unde am rămas: nu mă încearcă un dor de revedere, de retrăire sau de mine însumi (cel de altădată), ci un dor de ducă în depărtări, un dor de înălțimi, un dor de verde, de alt anotimp, de acela care urmează. Și când arareori mă apucă (iernile sunt de vină, cum am spus deja), destup cele două tainice seifuri și în casă dă năvală un val cu parfumuri de vară. Iau câteva plante medicinale culese cu grijă de mâinile mele, de prin fânețele însorite ale munților, pun de un ceai, strecor apoi în cană câteva bucăți de fructe uscate – am un deshidrator de mici dimensiuni ce-mi asigură și iarna căpșuni, cireșe, pere și prune, de pe la noi -, după care mă îndrept spre terasa de iarnă (închisă), ce dă înspre curtea cu mesteceni, unde îmi rumeg dorul fără nume.
Din plecarea precipitată și mult prea devreme a tatălui meu („Dumnezeu să-l odihnească-n pace!) am învățat (și n-am uitat!) un lucru simplu, pe care, cu naivitate, îl nesocotisem până în acel moment: nimeni nu știe când află că e capăt de drum și că a sosit ceasul să coboare. De atunci, și sunt peste douăzeci și cinci de ani, primesc fiecare zi cu bucuria specifică începutului și caut să o trăiesc complet (e clar că nu reușesc întotdeauna perfect), ca și cum ar fi ultima ce-mi este dăruită, imitând bacii stânelor din munți: îmi suflec mânecile și mă așez temeinic într-un genunchi lângă vasul în care am stors de senzații și de sensuri – cum am știut și am putut de bine – toate ocaziile și oportunitățile cu care am fost învrednicit, alegând untul și culegând cașul și urda, încercându-le imediat și dăruindu-le cu drag celor din preajma mea, fără a mai pescui semnificații noi în zerul sărac și sleit, rămas pe fundul vasului.
Consider că n-are nici o noimă să adoptăm poziția chircită a „Gânditorului de la Hamangia” și să scotocim cu bățul rememorării în cenușa rece a trăirilor de altădată, în loc să ne încălzim sufletul, ori chiar să cântăm și să dansăm lângă focul aprins la întretăierea lui aici și acum; că n-are nici un sens să trăim încărcați cu regrete ( e limpede că și rateurile au avut rolul lor, îmbogățindu-ne experiența și oferindu-ne termeni de comparație), important fiind ca, bine sau mai prost ori fără rost, pe toate câte vin, amestecate, să le trăim pe modulul intens, pe treapta de preaplin sufletesc.
Și dacă tot am povestit despre dor, mi-am amintit brusc că Valer Covrig-Cudrec – fostul judecător, actualul avocat și veșnicul meu prieten -, meticulos și îndelung răbdător în creație cum îl știe toată lumea că este din fire, după ce a examinat dorul pe toate fețele și l-a despicat în două, ca pe o lacrimă, cu firul imaginației sale, a publicat în anul 2015 un emoționant volum de poezii intitulat „Răstignit în dor…”, din care am ales pentru astăzi poezia ce a dat și titlul cărții:
„Răstălmăcesc la nesfârșit clipa cu gust de eternitate, cu iz de deșertăciune, în care cerul cădea peste noi dintr-un spațiu neutru supus, fără voie, timpului comun… / Eram, oarecum, umiliți de neîmplinitul zilei, de nesfârșita noapte… / Trăiam, deja, răstigniți în dor, pecetluiți de taină, chiar dacă, încă de pe atunci, construiam necuvintele, nemiloasa uitare… / Te-am alintat însă citindu-ți despre grădina copilăriei… Ți-am dăruit și mere (ale copilăriei mele erau) să ai de drum, merinde să-ți fie… Și o dulceață să-ți mai aline (alinte) uitarea, teama de necuprins, însăși teama de tine… / Vezi tu, doar acea clipă e taina mea, taina noastră. / Marea trădare…” – Valer Covrig-Cudrec, Răstignit în dor.
Ce denumire minunată!