Ieri dimineață, după o noapte cu ninsoare ca-n povești, sora mea – învățătoare în Sfântu-Gheorghe (Covasna) – și-a scos copilașii, în curtea școlii, pentru a-i lăsa să se joace în zăpada nepângărită de pași, pentru a le preda „BUCURIA ”, cum emoționant s-a exprimat. Credeți-mă pe cuvânt (sau mai bine spus, vă rog să vă încredeți în cuvântul ei), ochii lor, curați asemenea boabelor de rouă, străluceau de încântarea de a face și altceva decât de a sta sfinți-cuminți în bănci, cu privirea ațintită spre doamna…
Totodată, încă de la început, țin să vă asigur că n-am uitat faptul că, în treacăt, am mai abordat această temă, dar cum deunăzi cineva – mult prea sus ajuns și care nu-mi este deloc drag – a adăugat (sau mai degrabă, a reiterat și reformulat) un obiectiv în proiectul său de țară, insistând pe necesitatea educației în natură și care, nejustificat după opinia mea, a atras valuri necontenite de critici, voi încerca astăzi să mă așez din nou pe marginea acestui subiect sensibil și să spun că abordarea „DUMNEalui” mi se pare adecvată. O spun din perspectiva școlarului de altădată și a părintelui de acum, cu convingerea că cel neimplicat în miezul unei probleme controversate are posibilitatea de a examina mai obiectiv situația, așa cum observațiile justițiabililor sunt, uneori, mai concludente decât cele exprimate de truditorul din justiție.
Și mai am două motive pentru care revin în „Căminul Cenușăresei”, pusă parcă dinadins să muncească în SUBsolul societății (SUBjugată, SUBfinanțată, SUBdimensionată, SUBestimată…) și extrem de prost plătită, raportat la rolul și responsabilitățile ce îi revin, chiar dacă dascălul are devoțiunea încorporată în ADN-ul său profesional, lucru pentru care merită, pe deplin, să fie respectat și răsplătit.
Primul motiv e legat de umilințele la care este constant supus întreg corpul profesoral, de împrejurarea că, de parcă nu erau îndeajuns de nedrepte poziționarea pe primii fuștei ai scării de salarizare și sporirea etapizată, cu țârâita a remunerației (în timp ce alte categorii au primit mult și dintr-o dată), statul român a decis, încă de anul trecut, să nu mai respecte legea de salarizare a personalului bugetar, aflată în plină derulare. Tocmai statul nesocotește legea (ce model și ce îndemn!!!) și țin să subliniez că nu e la prima abatere, existând tot felul de drepturi salariale acordate prin legi speciale a căror plăți, de peste 10 ani, sunt amânate prin ordonanțe de urgență date la finalul fiecărui an, cu aplicabilitate pentru anul următor. Sincer, nici nu știu ce are de gând să facă sau dacă are cumva vreun gând. Poate că și-a pierdut mințile. L-aș înțelege dacă le-ar abroga, dar să le lași în vigoare, sporind astfel semnificativ, de la an la an, sumele de plată, asta nu o mai pot pricepe. În aceeași partitură și peste puterea mea de înțelegere se încadrează și această atitudine meschină pe care statul o adoptă acum, nesocotind fără rușine legea de salarizare. E un act de cinism fără de margini să dai o lege așa-zisă unică, cu aplicare în trepte – doar pentru unii salariați – până în anul 2022, după care să pui pe pauză punerea ei în practică, hotărând implicit că cine a primit imediat și integral majorarea rămâne în posesia ei, dar pentru cei care au căpătat doar câte ceva din ce li s-a acordat prin LEGE nu se știe nimic deocamdată: poate anul viitor sau poate „La anul și la mulți ani”, că bani nu mai sunt …, sau sunt „bugăți” la buget, dar folosiți pentru te miri ce bazaconii.
Al doilea motiv e legat de sacrificiile la care sunt supuși copiii pentru a da cinstea cuvenită sacrei programe școlare. Recent, în pofida protestului masiv al părinților, elevii au fost grosolan privați de vacanța dintre semestre, iar de curând, s-au schimbat regulile și reglementările sanitare pentru a-i putea ține închiși în încăperi neconforme, netestați și cât mai mulți laolaltă, chiar și în vârf de val pandemic. Nu contează care sunt consecințele, care este prețul plătit, important este ca idolul, la care ne închinăm, să nu aibă cumva de suferit.
Jiddu Krishnamurti arăta că o viață fără comparații și măsurători nu este altceva decât meditație, în timp ce Soren Keirkegaard atrăgea atenția că, odată efectuată, comparația înseamnă sfârșitul fericirii și începutul nemulțumirii. Cu riscurile aferente, voi încerca să fac unele comparații între ceea ce facem noi, ca țară, în educație și în ce coordonate acționează alte națiuni.
În primul rând, este util de amintit că sunt multe țări pe lumea asta unde programa școlară are numai un caracter de recomandare, nefiind ridicată la rang de Constituție și mai respectată ca evanghelia; unde toate materiile sunt puse pe picior de egalitate, fiecare aducându-și aportul la formarea ca om a copilului trimis la școală; unde învățământul nu este excesiv de centralizat și neapărat despre note, despre medii, despre premii, despre clasamente…, conducătorii conștientizând că nu ierarhia în clasă contează, ci asimilarea de cunoștințe trainice și deschiderea de noi orizonturi tuturor elevilor; unde zilele de școală înseamnă acumulare de cunoaștere, prin metode ingenioase și tehnici atractive, și nu doar un circuit în patru trepte plicticoase: predare ( din carte), memorare, evaluare și notare; unde elevii nu iau intense meditații particulare la română și matematică, încă din clasa a V-a, pentru examenul de capacitate de la finalul clasei a VIII-a, iar mai apoi, încă din clasa a IX-a, pentru examenul de bacalaureat, și nici nu se fac tot felul de clasamente între școli ori statistici fără folos, tălmăcite cu măiestrie pentru a da bine la bilanț.
În România, dacă facem un sondaj, serios și sincer, de opinie publică, sunt convins că marea majoritate a elevilor vor răspunde, fără ezitare, că pentru ei școala înseamnă preponderent teme și teze, că studiul este efectuat cu gândul la note și la examenele ce vin, nu cu plăcere, nu din convingere. Și nu sunt de condamnat, căci le cerem să rețină chestiuni abstracte, fără a le arăta cum le pot pune în practică. Edificator în acest sens a fost un raport dat publicității nu demult, din cuprinsul căruia reiese limpede că ne situăm pe treapta de analfabeți funcționali. Ce s-a făcut? S-a luat act și atât! Nu s-a mutat macazul. Nu, în nici un caz, am rămas închistați în aceleași norme și atenți la aceleași false nevoi. Și uite așa, elevii de astăzi, ca și noi cei de odinioară, vor ajunge să întrebuințeze în viața de zi cu zi cu mult sub un sfert dintre toate lucrurile complicate ce le-au fost predate.
Înainte de anul 1989 (vârstnicii își aduc bine aminte), orele de curs debutau cu intonarea imnului și câteva exerciții de gimnastică; atelierele de practică ocupau un loc onorabil în școli; elevii, inclusiv cei de la oraș, dădeau o mână de ajutor la culegerea roadelor de pe câmp (învățând astfel să prețuiască palmele bătătorite ale țăranilor); copiii erau implicați activ în sfera celor trei de R: reciclare, recondiționare și refolosire (borcane, hârtie, fier vechi…) și în culegerea fructelor de pădure (banii obținuți fiind folosiți pentru dotări), iar între școli se desfășurau întreceri sportive la care asistau și antrenorii de la cluburi, fiind încurajate și sprijinite activitățile derulate după programul școlar. Nu știu alții ce cred, dar mie mi se pare că această renunțare la ieșirile, colective și minuțios organizate, din perimetrul clasei echivalează cu un real regres.
Privind prin aceeași prismă pragmatică, consider că, dacă tot nu prea mai avem școli profesionale (de meserii), iar la finalul liceului nu i se mai oferă absolventului vreun post, ci doar posibilitatea de a se înscrie la o facultate ori de a se califica la locul de muncă, primii doisprezece ani de școală ar trebui dedicați exclusiv pentru dobândirea unei culturi generale temeinice și pentru pregătirea intrării în viața de adult. Și cred sincer că dacă s-ar arunca doar o mică parte din balast peste bordul programei școlare, ar fi timp îndestulător ca școlarul să practice și cugetarea, și contemplarea, și rugăciunea, și drumeția, și exercițiile de respirație regulată, și protecția mediului, și bunele maniere, și acțiunile de voluntariat… Dacă la noi aduci vorba despre astfel de chestiuni stârnești o suită de surâsuri. În țările civilizate însă, se pune un mare accent pe sănătate, pe echilibrul emoțional, pe ajutorul acordat celor aflați în nevoie, pe desfășurarea de activități, asumate benevol și neplătite, în interes public. Dincolo (iarăși dincolo!), voluntariatul este practicat pe scară largă, în timp ce la noi pașii sunt stângaci și șovăielnici. Cu titlu de exemplu, nu întrevăd argumente contrare implicării elevilor în curățarea râurilor (malurilor), cu sprijinul primăriilor, bineînțeles. Am ferma convingere că în doar câțiva ani, numărul sacilor adunați ar scădea semnificativ, copiii ajungând să-și învețe proprii părinți să nu mai arunce aiurea deșeurile, pe care tot elevii, primăvara și toamna, le vor recolta.
În prezent, de pildă, le pretindem elevilor să știe (până mâine, când se trece la altă lecție) o mulțime de amănunte despre sistemul respirator și circulator, dar nu căutăm să le asigurăm o educație sanitară sub toate aspectele, și mai ales pe tărâmul acordării primului ajutor în caz de asfixie, de entorsă, de comă diabetică, de epilepsie, de stop cardio-respirator… Nici de minima lor educație juridică nu ne ocupăm îndeajuns, elevii necunoscând limitele ilicitului penal sau contravențional (nici măcar în plan rutier), care sunt pericolele ce îi pândesc (deși contribuția victimelor la comiterea infracțiunilor este, adeseori, decisivă) și cum ar trebui să reacționeze la instincte, la insulte, la intrigi, la instigare…
Sunt tărâmuri – în țările scandinave, din câte cunosc -, unde profesorii și învățătorii au renunțat de multă vreme la confortul catedrei, al tablei și al planșelor, ei efectuând mare parte din ore în natură, și nu doar cele de geografie și de biologie – la noi nici măcar astea -, căci numai privind și pipăind poți ține minte carpenul și cărăbușul, poți descoperi peisajul generator de poezie, poți înțelege filmul gravitației – cu mărul în rol principal -, poți desluși principiile aerodinamicii în zborul cocorilor, poți afla care este diferența între o grotă și un aven, poți picta cu minunile lumii în fața ochilor…
Și încă ceva: la muzeele din străinătate vizitele școlilor sunt din timp programate și nu doar pentru a fi bifate. E firesc, fiindcă o zi petrecută în fața exponatelor unei secții specializate și însoțită de explicații pertinente, echivalează cu mult mai mult decât tocirea, din scoarță-n scoarță, a unui manual. La noi, NU, Doamne-ferește, sfânta programă școlară nu îngăduie așa ceva, și nici plimbări prin Schullerwald (Pădurea școlii) ori excursii de câte o zi la fiecare casă memorială din județ, la fiecare ruină de cetate, la fiecare castel cu stejar secular… Astfel de activități sunt percepute ca „pierderi de timp” pe care nu ni le putem permite. De ce? Ca să dovedim că ceea ce se face la noi în clasa a VI-a se face dincolo de hotare în clasa a IX-a?! Dar oare ce folos procură copiilor această mândrie falsă și îndelung fluturată?! Sunt mai fericiți copiii noștri, când durata activității școlare (din clasă și de acasă) depășește programul de opt ore de muncă al părinților? Se descurcă mai bine în viață dacă le turnăm în cap date și detalii ce se uită repede, iar la final de an, în bagajul lor de cunoștințe – chiar și al purtătorilor de coronițe – rămân doar câteva firimituri de informații din întreaga materie prezentată?
Întrucât mi-am amintit de un alt aspect pe care țin să-l evidențiez, înțeleg să mă desistez de la finalul promis și să subliniez că în multe zone, de dincolo de zări, fiecare unitate școlară are prestabilită o zi de mare sărbătoare când, în prezența părinților, a finanțatorilor și a altor invitați speciali, pe scenă urcă elevii care, sub ochiul vigilent al institutorilor, și-au descoperit un talent, o vocație și au făcut progrese pe calea fructificării lor, prezentând o interpretare la chitară clasică, un dans de societate, o piesă de teatru, un recital de poezii, ori lucrările realizate în cadrul cluburilor și asociațiile de robotică, de astronomie, de pictură, de supraviețuire montană și orientare în teren, de studiere a păsărilor de baltă… Că orișicum, DA, și asta înseamnă școală: dezvelirea și șlefuirea unei aspirații și înclinații, a unei capacități creatoare, a unui drum de urmat în viață, nu ales aleatoriu, ci potrivit cu aptitudinile omului în devenire.
Și închei, ca un profesor de filozofie ce am vrut cândva să fiu: „Atât pentru astăzi… despre școala noastră cea de toate zilele.”