Știm prea bine că și bradul cel bătrân s-a înălțat spre cer dintr-o simplă sămânță. Omitem însă, uneori, că acest grăunte de genială genetică se numără printre marile miracole ale lumii pământene. Boabele de grâu descoperite într-o piramidă egipteană și puse în sfânta țărână a lumii vor încolți și vor da rod bun, bogat. Nici în cele două mii de ani de adâncă adormire, ele nu-și vor pierde identitatea, nu-și vor uita nicicum menirea.
Uluitor este și Crăciunelul (Schlumbergera sau Christmas Cactus, cum i se mai spune), care, fără greș și cu precizie de ceasornic elvețian, după ce doarme dus tot anul sub soare, în decembrie dă, inopinat, în floare.
Indiferent de faptul că, unii credem în creație, iar alții povestim de evoluție, fiecare organism reprezintă un întreg univers, extrem de complicat, ce stârnește chiar și unui cercetător amator o furtună de admirație.
La capitolul afectivitate și la bilanțul cu împliniri, nu e firesc să substituim un copil cu un câine, chiar dacă un câine are un suflet juvenil, de copil.
În el s-a întrupat cacaua cu lapte a copilăriei mele: dulce, caldă, în culori crem-cafenii, însuflețită, îndelung povestită și cum numai mama mea minunată știa să o facă atât de aromată. Poate în amintirea acelor momente și astăzi servesc cafeaua doar cu lapte. Iar el, mă întâmpină, de fiecare dată, la intrare. Se bucură nespus și îmi spune fără cuvinte, că mă aștepta cu drag, cu dor de labraDOR.
Se spune că mulțumirea este bagheta magică ce preschimbă săracul în bogat – în timp ce nemulțumirea îl face pe bogat sărac -, că mulțumirea se uită numai la ce are, în timp ce nemulțumirea se uită doar la ce are… vecinul și că omul ar trebui să fie fericit, până la cer și înapoi, că nu a căpătat ceea ce merită, în loc să murmure nemulțumit că nu a primit tot ce și-a dorit. Și dacă tot am atins acest aspect, consider că este oportun să reflectăm la realitatea cugetării lui Richard Wurmbrand („Dacă i-am mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ceea ce face pentru noi, nu am mai avea timp să ne plângem”) și a constatării făcute de Winston Churchill: „Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că întotdeauna mi-a oferit o a doua șansă spre a face lucrul mai bine decât prima dată.”
Unii înțelepți ai lumii recomandă eliberarea de sub tirania dorințelor dacă ne propunem să atingem starea plenară de satisfacție, de sațietate. Contrar acestui precept, prin atitudinea adoptată, câinele ne reamintește altceva: se poate cere, de la existență, mult și de toate, esențial fiind ca, indiferent de răspuns, să ne mulțumim – și să mulțumim din tot sufletul – cu puținul dăruit ori dobândit.
Asemeni unui copil, e mulțumit fără motiv și n-are pic de astâmpăr. Dacă îl duc două ceasuri pe Dealul Cetății e nebun de fericire, de parcă l-aș fi plimbat o lună prin Toscana sau Provence. Neavând la îndemână elemente de comparație, încântările și mirările nu-i sunt pliate pe depărtări, fiind absolut fericit în arealul restrâns oferit spre alergare.
Descoperă totul în nimic. Chiar dacă urmăm, zile-n șir, același traseu, nu este niciodată dezamăgit sau plictisit. Are același avânt și de același viu interes dă dovadă în fiecare incursiune. Tocmai de aceea scanează, ascultă, adulmecă… în căutarea noului și a necunoscutului. Nici dacă survine o schimbare de itinerariu, de program, nu dă semne de furie, ci renunță la poteca pe care a plecat, după ceva urme, și se îndreaptă spre cărarea apucată de mine.
În căutătura sa expresivă înflorește extazul la fiecare mic gest de bunăvoință. Când ajunge Andrei acasă își pierde capul în palmele ce-l mângâie, iar pe Anca o așteaptă exaltat, să se întoarcă de la serviciu, știind că îi aduce un covrig, un biscuit… Dă din coadă, într-o cadență nebună, și i se uită recunoscător în ochi, de parcă a primit luna de pe cer, după care se îndreaptă glonț spre cușcă, unde își degustă pe îndelete recompensa. Și noi, eram mulțumiți cândva cu un ecler, cu o portocală, cu un derdeluș… Nu știam de Mercedes Benz S-Class, de Dubai, de Emporio Armani…
Cu ceva ani în urmă, la poarta casei sale (situată la o margine de drum, între Feldru și Nepos) un cățel comun făcea ceva deosebit: se răsucea, zburdalnic, în jurul cozii la apropierea fiecărei mașini, după care își lipea privirea de ochii șoferului. Se bucura ca un copil, de o ghidușie ce atrage aplauze, iar în Bistrița, de curând, am remarcat un alt purtător de blăniță, ce traversează strada numai pe trecerea de pietoni. Un câine bine-educat, al unei perechi de măturători de stradă. Al meu nu știe face nimic deosebit, dar vorba cuiva, despre propria progenitură: „Urât și prost, dar e al nost”. Ba nu, revin și arăt că ceva-ceva face și el: îmi recunoaște mașina din capătul străzii și iese degrabă din cușcă să-mi dea cu bucurie binețe. E puțin lucru?! Nu cred că trebuie să pretindem unui câine – și nici măcar unui copil – să fie special, să fie perfect…, ci numai normal, căci în zilele noastre normalitatea nativă nu e atât de ușor de păstrat.
Când îl scot (și implicit pe mine) la plimbare obișnuiesc să spun: „Mă duc pe deal să fac o ființă fericită… sau chiar două.” Nu știu însă cum își dă seama că e sâmbătă și duminică (un posibil indiciu ar putea fi că nu plec dimineața devreme cu mașina), dar e limpede că doar atunci (și numai atunci!) plânge-ncetișor la colțul terasei, tristețe ce se transformă într-un entuziasm de nedescris imediat ce aude că am deschis ușa ce dă din casă spre garaj, pentru a-mi lua lucrurile de plimbare.
Când ajung acasă nu-mi prezintă niciodată un raport de gardă. Nu, fiindcă i-am înțeles slăbiciunea: și pe un hoț e în stare să-l întrebe dacă nu binevoiește să se joace un pic cu el. Și apoi, pentru pază sunt camere de supraveghere, senzori de mișcare și firme specializate în monitorizare și intervenție. Contrar tradiției, des invocată în argumentație, nu e nevoie pentru asta să ținem un câine, o viață-ntreagă, legat în lanț. Ce tratament degradant! Un câine, ca toate celelalte ființe de pe pământ, trebuie să se bucure de libertate. Una restrânsă, dar nu definitiv anulată.
Inițial, „mama lui Andrei” a fost rezervată în luarea la curte a unui câine. Până într-o seară când, intrând în camera copilului pentru a-l săruta de noapte-bună și zărind afișul, cu chipul unui câine, lipit pe dulap, a lăcrimat și a zis: „O să luăm totuși unul.” Acum, nu e zi, lăsată de Dumnezeu, să nu întrebe: „A mâncat Cero? Are apă?”
E un alergător formidabil, iar pentru a putea să-l imortalizez în această poziție, aparent melancolică, trebuie să mă opresc brusc și să par preocupat de ceva, cu privirea pierdută în zare. Când mă vede, vine lângă mine și mă imită, stând așa doar câteva clipe – dintr-un minut de reculegere -, după care se apropie și caută, cu botul, să mă împingă înainte, să mă scoată din stare.
Precum un copil, de aproape șase ani ne citește în suflet și îl deschide, cu minunata cheie a inocenței, ca pe o carte cu povești nemuritoare.
Un câine ce întruchipează prietenia, bucuria, copilăria…
Cercetând lumea, ca un copil ce, abia acum, a dobândit putere de înțelegere.
Și câinii prietenilor mei sunt fantastici.
„Oglindă – oglinjoară, cine e mai frumoasă din țară?” Vizsla Maghiară (gentil, cutezător, loial…) a unui prieten de munte, de loc din Făgăraș.
„Chemarea străbunilor” În prim plan – inteligent, echilibrat și devotat -, ciobănescul german al unui prieten bun, de munte și nu numai, ce locuiește în Bistrița și pe care, pur întâmplător – sau poate nu -, îl cheamă Lup. În partea de început a desenului animat „101 dalmațieni”, câteva cadre cu căței la plimbare sugerează spectatorului că, în timp, personalitățile lor se armonizează cu ale stăpânilor, iar stilurile de mers li se sincronizează.
Pun punct final parafrazându-l pe Mihai Eminescu: „Unde ești copilărie…” și cu mama mea cu tot ?
