O pădure de amestec aduce cu lumea în care trăim. În timp ce unii copaci sunt impozanți, drepți și eleganți, alții sunt piperniciți, întortocheați și neciopliți. Dacă unii arbori sunt singuri-cuc la fotosinteză, alții o efectuează îngemănați sau îmbrățișați. Și tot în codru, numai unele exemplare de verticale sunt sănătoase și doar unele specii prezintă duritate și durabilitate ori sunt pretabile la prelucrare și finisare. Și mai sunt, cu siguranță, multe alte aspecte ce ne aseamănă, dar deopotrivă și trăsături definitorii ce ne separă.
„Foioșii” la ceas de iarnă : goi, scheletici, cu picioarele-n omăt și cu nurii (mugurii) la vedere, așteptând, în tăcere, renașterea.
Dacă Doamne-Doamne, într-o bună zi, ca sancțiune, pentru toate făgăduințele nesocotite și fărădelegile săvârșite, ne-ar transforma, nu în stane – ca la Sodoma și Gomora -, ci în lemne, nu știu zău cum am face față muțeniei și neclintirii. Ne-am rumega oare, cu răbdare, anii, anotimpurile și asfințiturile? Ne-am ține, de după mijloc, pe timp de furtună ? Ne-am înlănțui tainic rădăcinile ? Ne-am abține să nu arătăm cu degetul (unei ramuri) spre vecinul ce are două crengi uscate, să nu punem un capac de umbră unui vlăstar ce tinde la înălțare, să nu dăm un cot de ciot, chiar și în cădere, unui copac contemplat de trecători ? Sunt tot mai dispus să cred că am duce dorul unei piedici puse semenului nostru – ce prea face pe grozavul și se crede mai bun decât toți -; a unei trageri de mânecă (în jos) pentru a-i mai domoli elanul și entuziasmul, pentru a-l readuce pe palierul pe care ne aflăm noi, cei mulți; a unei vorbe de ocară, cu tradiționala scuză : așa am cumpărat-o, așa am vândut-o, doar puțin mai înflorită; a unei dezbrăcări de virtuți, de merite, de calități… a celui ce a îndrăznit să iasă din rând.
Nu prea putem accepta că un om obișnuit, ca oricare dintre noi, a reușit să urce, treptat și prin puterile sale, pe culmile succesului. Ne amăgim, șoptindu-ne lăuntric, că nici el, „unsul și ajunsul”, nu e atât de mare, precum pare, lipindu-i eticheta de „învârtit” și punând orice parcurs valoros și vrednic de laudă pe seama unui noroc chior, a unei șanse nemeritate, a unui culoar favorabil, ivit întâmplător ori deschis de o presupusă rudă influentă. Chiar și când e vorba de o carte cu recenzii elogioase și care a fost extrem de bine primită de cititori, așezăm victoria repurtată de autor pe seama unei zestre intelectuale înnăscute ori a unui har dăruit de duhul sfânt. În loc să recunoaștem că motorul de realizare (nu de căutare) este, de fapt, un talent trudit, o ambiție neostoită, noi, dimpotrivă, îi luăm din merite, ori sădim suspiciuni și răsfirăm umbre asupra oricărui renume.
Cu toții știm că invidia este de compătimit și că, în esență, acest cusur al firii înseamnă inferioritate, dar cum nimic nu ne mișcă și ne mușcă, cum o face această ispită, ne lăsăm duși, de valurile răutății, pe țărmurile duplicității, falsității, ipocriziei, înșelăciunii, vicleniei, perfidiei … Poate de aceea spunea Socrate că invidia este ulcerul sufletului, în timp ce Balzac afirma că invidia dezleagă limba, în timp ce admirația o amuțește. Și din aceleași motive, poate, invidia a fost trecută, în secolul al VI-lea, de către Papa Grigore I, în rândul celor șapte păcate capitale, popularizate ulterior de Dante Aligheri, prin Divina Comedie.
Pentru a sublinia amploarea acestui fenomen social și consecințele lui – vaste, vădite și nefaste -, am selectat câteva extrase din câteva capodopere de compoziție.
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii : „Patima invidiei este incomparabil mai activă decât egoismul, maladie benignă. (…) ura față de ceilalți poate fi mai puternică decât iubirea de sine. Cioran : mai bine toți în iad, și cât mai afund, decât să se bucure vreunul de ceva în plus ; mai bine toți sub osândă decât să scape careva. (…) Oricare ar fi regimul, omul tot rece va rămâne în fața nenorocirii altuia ; dar în fața fericirii altuia nu va rămâne rece – ci o va pizmui de moarte, întrebuințând orice fel de mârșave mijloace împotriva ei. (…) Zi de zi sunt tot mai dispus să cred că însușirea de căpetenie a ființei umane nu este atât iubirea de sine cât ura și invidia față de altul. Iubirea de sine, în fond, nu e cine știe ce periculoasă. Ura și invidia sunt cauzele relelor. Odată cu progresul ele cresc și domină scena. (…) Când le vine un om nou pe secție și nu se întâmplă să aibă cine știe ce treabă de-a lor, gardienilor le face mare și deosebită plăcere să-i pună cât mai multe întrebări, cu toate că de cele mai multe ori cunosc din fișă răspunsurile. Dar e o distracție care ține loc de taclale la cârciumă, e un mijloc de a omorî timpul, de înviorare… și mai ales de a satisface mahalageasca propensiune către bârfă, vorbărie fără rost și curiozitate. Singura adevărată mare plăcere a mahalalei : nu băutura, nu sexualitatea, nu banii, ci relația cu celălalt – de teama singurătății – sub întreitul ei aspect de văicăreală, clevetire și ceartă.”
La Bruyere, Caracterele : „Năravul acesta te îndeamnă să plăsmuiești știri și fapte care să fie luate drept bune de alții. Născocitorul este omul care întâlnindu-și un prieten își schimbă glasul și-l întreabă cu surâsul pe buze : „Dincotro? Ce mai zici? Ce noutăți?” Fără să aștepte vreun răspuns, continuă: „Ce spui? Cum de n-ai auzit nimic?” Începe apoi să povestească că tot ce va spune sunt lucruri auzite (…) pe care le știe toată cetatea ; vestea s-a răspândit pretutindeni și toți povestesc la fel. (…) Bârfeala este năravul care îl împinge să-i defăimeze pe ceilalți. (…) Vorbește de rău prietenii și rudele, nu-i iartă nici pe morți. Această comportare a lui o numește sinceritate, spirit democratic și libertate și nu cunoaște desfătare pe lume mai mare ca aceasta.”
Victor Hugo, Mizerabilii : „Adevărate sau nu, lucrurile ce se pun pe seama oamenilor ocupă adesea în viață și mai ales în destinul lor tot atâta loc cât și faptele pe care le săvârșesc. (…) A fost sortit să îndure soarta oricărui nou-venit într-un târgușor unde nu lipsesc guri care flecăresc și sunt prea puține capete care gândesc. Trebuia să îndure… flecăreli, zvonuri, vorbe, trăncăneli, chiar mai puțin decât atât : „palavre”, cum se spune în graiul energic din miazăzi. (…) Când l-au văzut câștigând bani, și-au spus : e un negustor. Când l-au văzut dând bani în dreapta și-n stânga, și-au spus : e un ambițios. Când l-au văzut refuzând onorurile, și-au spus : e un aventurier. Când l-au văzut ocolind „lumea bună” și-au spus : e o brută. (…) Se ferea de orice politețe convențională, saluta în grabă și o ștergea repede, zâmbea ca să nu fie nevoit să vorbească, dădea din buzunar ca să nu fie silit să zâmbească. Femeile spuneau despre dânsul: „Ce urs cumsecade!” (…) Nimic nu stârnește mai mult curiozitatea decât treburile care nu-i privesc. De ce domnul ăsta nu vine decât pe-nserate ? De ce domnul cutare nu-și atârnă cheia în cui, joia ? De ce o cotește totdeauna pe străzi dosnice ? De ce doamna asta coboară întotdeauna din birjă înainte de a ajunge acasă ? De ce trimite să i se cumpere hârtie de scrisori când are destulă în sertar? (…) Sunt ființe care pentru a afla cheia cestor taine, de altfel cu totul indiferente pentru ele, cheltuiesc mai mulți bani, risipesc mai mult timp, își dau mai multă osteneală decât ar fi nevoie pentru zece fapte bune ; și asta fără folos, de plăcere, fără să le fie răsplătită curiozitatea decât tot prin curiozitate. (…) Vor urmări pe cineva zile întregi… De ce ? Fără rost. Dintr-o curată încăpățânare de-a vedea, de-a ști și de-a se strecura. Din mâncărime de limbă. (…) Aproape toată lumea îl părăsi. În mai puțin de două ceasuri, tot binele pe care îl făcuse fu dat uitării… (…) – Ei bine, bănuiam eu. Omul ăsta era prea bun, prea perfect, prea dulce. Refuza Legiunea de onoare. Dădea parale tuturor haimanalelor pe care le întâlnea. Totdeauna m-am gândit că nu e lucru curat cu el.”
Elif Shafak, Cele patruzeci de legi ale iubirii : „ Orice spui, bun sau rău, se va întoarce într-un fel sau altul la tine. Prin urmare, dacă cineva nutrește gânduri urâte despre tine, să spui vorbe la fel de urâte despre el nu va face decât să înrăutățească lucrurile. Vei fi prins într-un cerc de rea-voință fără ieșire. În loc să faci asta, patruzeci de zile și nopți spune și gândește numai lucruri frumoase despre acel om. Totul va fi altfel la capătul celor patruzeci de zile, pentru că tu vei fi altfel pe dinăuntru. (…) Din nefericire, oamenii sunt mereu cu ochii pe tipsiile altora. În loc să-și vadă de treaba lor, judecă alți oameni. Lucrurile pe care le născocesc nu încetează niciodată să mă uimească! Închipuirea lor nu are margini când vine vorba de bănuieli și ponegriri. (…) Atunci când ești învinuit pe nedrept, atacat și osândit din toate părțile, îndură cu răbdare, fără să rostești măcar o vorbă urâtă despre ponegritorii tăi. Să nu împarți niciodată vina. Cum pot exista cârtitori sau potrivnici ori chiar „alții„ când nu există mai întâi un eu.”
Luc Clapiers de Vauvenargues, Maxime și reflecții : „Ce nenorocire e faptul că oamenii nu pot să aibă vreun talent, fără să simtă dorința de a le înjosi pe celelalte. (…) E o născocire a invidiei, cu prea multă ușurință adoptată de filozofi, maxima care spune că nu trebuie să-i lauzi pe oameni cât sunt în viață. Eu, spun dimpotrivă, că trebuie să-i lauzi cât trăiesc, când merită să fie lăudați ; tocmai în vremea când pizma și calomnia, îndârjite contra virtuții și talentelor lor, se străduiesc să le pocească, se cade să îndrăznim a le aduce mărturie. Să ne fie teamă numai de a aduce critici nedrepte, nu și laude sincere. (…) Invidia nu s-ar putea ascunde : ea acuză și judecă fără dovezi ; exagerează defectele ; găsește înfierări cumplite pentru cele mai mărunte greșeli ; graiul ei e plin de fiere, de exagerare și de ocări. Ea se înverșunează cu îndârjire și furie împotriva meritului strălucitor ; este oarbă, furioasă, lipsită de simțire și brutală.”
Raportat la realitățile relevate de cei cinci mari scriitori, mi se pare potrivit, în încheiere, să fac pe toboșarul satului și să dau, la lume, de știre: „Atențiune, atențiune ! Pe afară, și în afară de „covizi”, bântuie slobodă și molima răutății la adresa aproapelui, pricinuită de virusul pizmei și care circulă călare pe clevetire. De aceea, stăpânirea – cerului și a pământului – vă cere să încuiați bine ferestrele sufletului și să puneți, cu grijă, zăvorul la poarta cugetului.”
Dacă, vreodată, iubirea semenului va fi înscăunată pe pământ, invidia s-ar preschimba, de îndată, în admirație, iar lumea într-un codru veșnic verde și îmbrăcat la patru ace… de molid împodobit.
