Bucura Dumbravă, în Cartea Munților, cere imperios: „Bagă la cap, drumețe, și nu pleca la munte cu orișicine! Nici dacă conduci tu, nici dacă conduce altul. Tu, cătană, alege-ți bine căpitanul. Iar tu, căpitane, nu primi decât cătane zdravene. La începutul turismului în Bucegi recrutarea se făcea de obicei de către un domn convins că iubește munții și care cutreierând parcul Sinaiei, își aduna o ceată de tovarăși – ca să nu-l găsească plictisul – în tete-a-tete cu natura adorată. În folosul sporirii numărului, el nu se dădea înapoi nici în fața cucoanelor celor mai improbabile, nici în fața moșnegilor venerabili. Ca leul răcnitor din Scriptură, el căuta să înghită tot ce-i ieșea în cale. Rezultatul era adeseori o trecere grabnică de la comedie la dramă și de la dramă la jalnică tragedie. Voinicosul pionier nu știa că nu e bine să te joci cu muntele. Că muntele nu are nimic egalitar în felul cum primește pe cei care vin la el, că el selecționează fără milă după legea firii întregi. Nu te lua deci, drumețe, după anticul pionier al turismului din Valea Prahovei! Cercetează-ți tovarășii, fizicește și sufletește și vezi dacă sunt buni de codru verde. Și dacă ești căpitan, potrivește greutățile excursiei după însușirile trupești și intelectuale ale cătanelor. Sunt mulți care ar fi ajuns cu vremea bune elemente ale drumeției, dacă cea dintâi încercare n-ar fi întrecut puterile lor. Numărul unui grup de alpiniști n-ar trebui să fie mai mare de șase sau șapte. Îndată ce grupul este alcătuit din mai mulți, el pierde caracterul de intimitate și de prietenie, care e adevăratul farmec turistic, și nu rămâne decât cu două alternative: organizarea militărească sau anarhia. Denumirile de căpitan și de cătană, pe care le-am întrebuințat chiar când e vorba de un pâlc cât mai mic de drumeți, nu au însă nimic milităresc în sensul obișnuit al cuvântului. Căpitanul de drumeți se înrudește spiritualicește cu căpitanul de haiduci: el este un frate mai mare, iubit și ascultat, fiindcă e iubit și fiindcă știe rostul meșteșugului său. Căpitănia drumețească nu este întemeiată pe silă și pe frică, ci pe încredere. Ea este căpitănia ideală, – o pildă a căpităniei viitorului. Căci cred că, așa precum și în viitor oamenii nu se vor naște fără cap, nici societățile, care oglindesc în mai mare organismul individului, nu vor putea să fie duse numai de către picioare.”
Orice vârf de munte poate fi cucerit de către o echipă strâns unită, entuziastă, clădită, în timp, pe încredere, pe înțelegere, pe întâmplări trăite împreună și care au tăria și taina de a inspira, de a provoca pe membrii ei. Sunt două decenii de când ne-am dat mâinile ca să fim „frați de munte”, iar suitele de amintiri culese de prin munții cutreierați ne îndeamnă și la reverie, și la o altă, nouă și necunoscută drumeție, fiecare urcuș de munte fiind perceput, de către camarazi, ca un prilej de mare bucurie: a revederii, a pregătirii, a pornirii spre înălțimile înmiresmate de cer. Odată cu trecerea anilor ne-am adaptat la cerințele vârstei: nu mai cărăm rucsacul mare în spinare, ci doar rucsacul de tură, revenind în fiecare seară la locul de campare. Și ca în orice alt colectiv, chiar dacă componența lotului a suferit schimbări – o parte dintre părtașii cu care am pornit pe „drumurile de munte” desprinzându-se de „căruța cărării” și lăsându-se singuri la vatră -, coeziunea echipei s-a păstrat căci alții, la fel de inimoși, s-au arătat și s-au atașat nucleului de bază al echipei. Privind retrospectiv, pot spune că puține podoabe lumești mi se mai par atât de sfinte, de trainice și de profunde precum este tovărășia. Și când fac această afirmație mă gândesc la faptul că și animăluțul își iubește puiul, dar să devină „frate de suflet”, iar nu de sânge, numai omul e în stare de asta. Și nu oricare om, ci numai cel care știe să se dedice, să se dăruiască aproapelui și unui țel comun.
Dragostea pentru drumeția făcută la pas de bocanc și împovărată cu rucsac, pentru întoarcerea la traiul simplu, de munte încărcat cu lemn și piatră ne-a adus împreună și ne-a sudat adânc, fără a conta că avem profesii și preocupări diferite, oferindu-ne șansa de a culege multe și minunate momente montane, păstrate, cu prețuire, în mintea și inima noastră. Ne-au lipit laolaltă ploaia măruntă și nesfârșită din Rarău-Giumalău, ceața din Ciucaș, Oușorul Suhardului și Custura Sărății (Făgăraș), furtuna cu tunete și fulgere de la Lacul Lala, torențiala cu gheață din Parângul Mare, ruperile de nori revărsate peste „Pârâul cu pești” al Dornișoarei și peste Poiana Ponor (Padiș); setea îndurată pe creasta nordică a Pietrii Craiului; ratarea intrării pe traseul dinspre Sâmbăta de Sus spre Vârful Moldoveanu (prin Fereastra Zmeilor); fumul focului rămas neaprins în vecinătatea celor 12 Apostoli ai Călimanilor; felurile câmpenești (și exclusiv bărbătești) de mâncare gătită la ceaun; cântecele tărăgănate, târziu în noapte; clipele de impas fizic ori de orientare în teren, taifasul din ceas de popas și atâtea alte amintiri. Iată pe ce se bazează toată tovărășia noastră.
Incursiunile întreprinse împreună ne-au condus la stadiul în care, acum, putem glumi, fără rușine, pe seama noastră, dar și pe seama celuilalt, fără riscul de a se supăra careva; în care nu mai are rost să ne ascundem după deget, câtă vreme știm din capul locului, care ne sunt limitele, sentimentele, sensibilitățile… Putem spune din prima, de pildă, care și cum sforăie fiecare; cine râde cel mai gras; cine cântă prost și tare; cine se trezește primul dimineața pentru a reaprinde focul; cine încearcă o senzație de greață când vine vorba de o baie în bulboană; cine își dă drumul, de pe creste, cu parapanta, dar îl ia cu amețeli când e pe propriile picioare și se uită spre fundul prăpastiei; cine atinge cota critică când se adresează interlocutorului cu „Mon cher”; cine aduce pălinca cea mai parfumată și slănina cea mai apreciată; cine a reușit performanța de a se turmenta la prima oră a dimineții și să adoarmă cu picioarele scoase afară din cort; cine a umblat o zi întreagă cu bocancul „bandajat” cu o sfoară, după ce cu o seară înainte vântul îi furase „de sub nas” salteaua gonflabilă; cine s-a rătăcit în Munții Maramureșului; cine s-a prezentat la „încorporare” cu o mână mușcată de câinele vecinului și s-a întors acasă cu cealaltă luxată dintr-o căzătură trasă pe loc drept; cine a planat pe timp de noapte peste cortul împrumutat de către unul dintre părtași, tocmai de la socrii săi…
O astfel de echipă, preschimbată într-o puternică prietenie, este ca o orchestră care nu mai necesită un dirijor. Pe de o parte, fiindcă partitura e cunoscută pe de rost și a fost repetată de nenumărate ori, iar pe de altă parte, fiindcă fiecare membru al grupului își are locul și rolul său: precis stabilit, bine definit, important, de neînlocuit, și cu toții își aduc aportul la zămislirea izbânzii, la crearea unei atmosfere calde, vesele, proprie unei îndelungate tovărășii. Deciziile privind destinația și traseul de urmat sunt luate, de fiecare dată, cu votul majorității, iar spre seară, după ce grupul ajunge la tabăra de bază și e stinsă setea cu o sticlă de bere ținută, peste zi, la rece, în pârâu, grupul se dedă temeinic la treburile gospodărești: unul se ocupă de aprinderea focului, în timp ce ceilalți curăță legumele pentru gulaș sau aduc lemne din pădure ori apă de la izvor. Toată lumea se implică, cu zor și benevol, pentru a ne putea aduna cât mai curând, în jurul focului, la o „poveste”.
Și la locul de muncă, o echipă de succes nu înseamnă doar un grup de oameni sortiți să muncească împreună și care se cunosc „din vedere, doar după clipe efemere”: întrunirile tematice lunare și ședințele anuale de bilanț. E de recomandat ca raporturile să treacă dincolo de pragul strict profesional, construirea unor relații pozitive, altruiste între membrii colectivului contribuind la instaurarea unui mediu profesional plăcut, relaxat… Este îndeobște cunoscut faptul că echipele care lucrează foarte bine împreună se bucură de compania celuilalt și se reunesc chiar și în afara biroului pentru a socializa și a se distra. În acest sens, cu drag îmi aduc aminte de răstimpul în care serveam cafeaua de dimineață într-o încăpere special amenajată și într-o atmosferă primitoare, prietenească, conversând despre dosarele de soluționat, despre ce ni s-a mai întâmplat în sala de judecată, despre aspirațiile și înclinațiile personale, despre ce mai visasem peste noapte, despre ce năzbâtii mai făcuseră copiii noștri, despre cărțile citite, despre destinațiile de călătorie pe care le aveam, pe atunci, în plan… Discuții deschise, sincere, care ne-au călăuzit spre obișnuința de a ieși împreună cu familiile, de a ne accepta – așa cum eram fiecare – și de a ne ajuta „trup și suflet”, nu ca niște simpli colegi de breaslă, ci ca într-o „familie” compusă din prieteni adevărați.
„Prietenul – este răspunsul dat nevoilor voastre. El este ogorul pe care îl semănați cu dragoste și îl secerați din recunoștință, el este căminul și masa voastră, fiindcă la el veniți, asemenea flămânzilor, căutându-l pentru oaza de liniște. (…) Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorințele, toate așteptările se nasc în tăcere și se împart într-o bucurie mută. Nu vă întristați când vă despărțiți de prietenul vostru, fiindcă tot ceea ce prețuiți cel mai mult la el, vă poate fi limpede în absența-i, precum pentru alpinist muntele apare cel mai deslușit văzut din depărtarea câmpiei. Și nu aflați alt țel în prietenie decât adâncirea în spirit. (…) Tot ce aveți mai bun în voi înșivă pentru prietenul vostru să fie. (…) Căutați-l totdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele, fiindcă-i rostul lui să vă umple nevoile, dar nu și vidul din voi, și în desfătarea prieteniei, domnească râsul și bucuriile împărtășite, pentru că în roua măruntelor lucruri inima își află dimineața și prospețimea.” – Profetul, Kahlil Gibran
