Valea Gersei nu are o mănăstire, deşi pitorescul şi izolarea locurilor ce o compun ar merita cu prisosință o asemenea încununare duhovnicească, dar deține în schimb „Biserica de lemn din Gruiul Gersei”, edificată în anul 1721 (acest an este consemnat în altar cu litere chirilice). Pe „fruntarul” edificiului mai există însă o inscripţie cu litere chirilice: „1780 iunie 5”, precum şi alta cu litere latine: „1780 mai 30”, ce fac probabil referire la sfinţirea sau resfințirea bisericii săvârșită în acei ani.
Lăcaşul de cult are hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” (ca majoritatea bisericilor vechi de lemn ce mai dăinuie încă), este înscrisă în rândul monumentelor istorice şi inclus în patrimoniul UNESCO. De asemenea, în bisericuţă sunt păstrate vechi icoane ( din secolele XVIII şi XIX), pictate pe lemn sau sticlă, ce fac parte din patrimoniul naţional.
E situată în „ţintirim” (împrejurul ei s-au îngropat generaţiile de gerseni al căror paşi i-au tocit pragul de piatră), la poalele pădurii şi la adăpostul bisericii nou edificate, primind parcă statutul de străbunică protejată şi bine îngrijită. Nu e o catedrală grandioasă, somptuoasă, înaintea sau înăuntrul căreia să stai înmărmurit privind picturile deosebite ori sculpturile desăvârşite, ci un aşezământ religios de mici dimensiuni. O biserică modestă, dar nu mediocră, ci simplă şi distinsă, ca ţăranii români ce au îngenuncheat în faţa micului altar. Fără îndoială însă, neîncăpătoare fiind duminica, majoritatea dintre ei se înşirau cuminţi pe lângă pereţi, ascultând predica preotului prin ferestruicile lăsate dinadins deschise.
Acoperişul de şindrilă e inedit pentru zonă şi fermecător ca format : înalt, înclinat, în două trepte, prevăzut în partea pronaosului cu o turlă pe bază pătrată, ce pleacă din acoperişul clopotniţei şi se termină într-un coif îngust şi lung de câţiva metri, sub formă de săgeată. Fundaţia e din lespezi de piatră, cu prisme paralepipedice la colţuri, iar pereţii din lemn, prins în iscusite îmbinări. Streaşina e puțin prelungită şi susţinută de console în trepte, iar uşa de la intrare e postată pe latura sudică, e din lemn masiv, are latura de sus semicilindrică, fiind încrustat pe ea motivul brâului sub formă de funie.
Deservind o comunitate creştină restrânsă a fost folosită în cult până în anul 1994 (când a fost sfinţită noua biserică parohială), uz îndelungat ce a fost de natură să contribuie la conservarea sa corespunzătoare. Spre norocul nostru şi spre mândria rebrişorenilor, lăcaşului creştin nu i-a fost hărăzită soarta pe care au avut-o alte vechi biserici de pe valea Someşului, ele fiind dărâmate sau lăsate să se distrugă după ridicarea noilor edificii de cult. Astăzi, această bijuterie arhitectonică reprezintă un bun inestimabil ce merită un loc aparte în circuitul turistic local.
Cinste celor care au croit-o şi au cruţat-o, pentru a ne-o dezvălui astăzi ca o vie mărturie despre biserica tradiţională din Nordul Transilvaniei şi statornicia credinţei creștine pe aceste greu încercate meleaguri (năvăliri tătare, epidemii de ciumă şi holeră, secete și inundații cumplite, războaie şi atâtea altele). Câtă istorie poate fi cuprinsă între patru pereţi afumaţi de lumina lumânărilor. Câte rugăciuni, rostite de-a lungul secolelor, s-au ridicat spre cer din acest sfânt locaş.
Într-un asemenea cuib cald şi curat de creştinătate, durat din dăruire şi dragoste, realizezi parcă mai pregnant ca oriunde altundeva, că mintea prea ne este năpădită de gânduri sterile, iar sufletul plămădit din griji deşarte.