Conștientizez „că și uitarea e scrisă-n legile omenești” și chiar dacă, în principiu și în traiul de zi cu zi, uitarea e considerată naturală, și normală, și necesară…, a da uitării vărsarea de sânge nevinovat mi se pare de neiertat. Și mai e ceva la fel de culpabil, iar pe deasupra și foarte primejdios: cel care își uită istoria, riscă să o repete.
Așa cum spaima de moarte nu ne împiedică să ne pregătim pentru viața de apoi (precum ne-o închipuim fiecare), tot așa de firesc este să discutăm pe marginea subiectului sensibil al martirajului militar – chiar dacă nu ne conferă o stare de bine, de confort sufletesc -, căci oricâte s-ar spune și s-ar scrie despre suferințele și sacrificiile oștirii române pe Frontul de Est, parcă tot e prea puțin pentru a ilustra anvergura dezastrului, pentru a înviora datoria respectării memoriei militarilor morți pe câmpul de luptă ori decedați în prizonierat.
Desfășurată în perioada 21.08.1942-02.02.1943, „Bătălia de la Stalingrad” – astăzi Volgograd – a însemnat un important punct de cotitură în desfășurarea celui de-al doilea război mondial și, totodată, cea mai sângeroasă bătălie din istoria omenirii.
Așa cum am procedat nu o dată de-a lungul istoriei, în loc să stăm deoparte și să ne vedem de „bonzari”, de nevoile și de necazurile noastre (cum s-ar fi cuvenit unei țări cu o armată slab înzestrată și prost echipată și pregătită), ne-am băgat nasul în treburile altora (mai mult încurcându-i, decât ajutându-i) și ne-am ars ca niciodată, căci numai în bătăliile de la Cotul Donului, de la Stalingrad și din Stepa Calmucă (Kalmîkia fiind singurul teritoriu european cu populație de confesiune budistă) au murit peste 150.000 de ostași români (de două ori populația municipiului Bistrița!!!), fiind dați dispăruți alți 200.000 de militari români, în timp ce peste 100.000 de soldați transilvăneni încorporați în Armata a 2-a Maghiară au fost răpuși puțin mai în nord, la Voronej.
Martiriul militar suferit de Armata a 3-a Română (condusă de generalul Petre Dumitrescu) și de Armata a 4-a Română (condusă de generalul Constantin Constantinescu-Claps) la Krujilinskii, la Karghinskaia, la Cistiakovo, la Latisev, la Grushinski…, a fost unul cât se poate de evident – 16 divizii fiind spulberate, într-o singură zi, de atacul masiv sovietic – și a reprezentat, de departe, cea mai mare catastrofă din istoria militară a României, cu mult peste ce s-a petrecut la Turtucaia. În încercarea de a oferi o imagine de ansamblu a carnagiului amintesc doar că obuzele românești nu au putut pătrunde prin blindajul tancurilor sovietice T-34, militarii români fiind mitraliați și călcați de șenile.
Și ce mi se pare o și mai mare tragedie (și, deopotrivă, o crasă nedreptate) este faptul că nu ne-am îngrijit de „cei căzuți la datorie” („A cui datorie?!”). Dacă italienii au dezgropat osemintele și le-au repatriat, dacă nemții și ungurii au construit memoriale, noi nu ne-am preocupat nicidecum de „eroii noștri”. Abia în urmă cu zece ani a fost amplasată o troiță (de către câțiva voluntari inimoși), acțiune urmată în anul 2015 de amenajarea unui cimitir la Rossoșka, unde au fost adunate osemintele a 300-400 de martiri. Pe unde stau împrăștiate rămășițele celorlalte sute de mii de militari români nu se mai știe sau, mai degrabă, nu prea ne mai pasă. Astăzi, ne rezumăm să ne punem tricolorul pe piept și patrafirul după gât de „Înălțarea Domnului” și să rostim trei cuvinte și două cântece, fără ca întreaga suflare a satului să fie prezentă, fără a organiza (cel puțin într-un an și cu banii pe care-i dăm pentru ținerea „Zilelor comunei…”, pentru alte festivități și festivaluri…) un pelerinaj cu o cruce, un tricolor, o lumânare și o floare la „Golgota” neamului românesc. Nu e din cale-afară de greu să ridicăm acolo un mausoleu (de ce nu și o mânăstire?!), iar în țară, alăturat proceselor-verbale de predare-primire a parohiilor, să fie trecute de la un preot la altul și listele celor căzuți pe front, pentru a-i putea aminti în timpul fiecărei slujbe duminicale, nu generic – cum se procedează-, ci pe fiecare după numele lui. Merită cu prisosință: au sfârșit sfârtecați de schije, departe de casă, fără un capăt de lumânare la căpătâi și nu au fost așezați alăturat în cimitire, ci îngropați la fața locului, în cutii de carton, ori aruncați în necunoscute gropi comune.
Din păcate, astăzi, când se împlinesc 80 de ani de la începutul luptelor de la Stalingrad, ecoul sinistru al tunurilor autopropulsate se aude din nou între Nipru și Don. Binecuvântat (bogat) și blestemat (mereu frământat și însetat de sânge) este acest pământ și n-am cum să nu mă gândesc – raportat la intensitatea confruntărilor militare și la densitatea pâlniilor de bombardament – că osemintele ostașilor români îngropați la Vinnița, la Odessa, la Zaporojie, la Harkov…, n-au parte de pace și de integritate nici în mormânt.
Privind retrospectiv, nu prea înțeleg cum de reușim, ca națiune, să ne ocupăm de tot felul de nimicuri în momente nepotrivite, fără a încerca să învățăm – chiar și imitând – de la ceilalți. Spre exemplu, la Sărățel (în dreptul gării și la poalele pădurii), în anul 2008, a fost înălțat un monument militar. Și când te gândești că e vorba de 25 ostași maghiari căzuți în război în perioada septembrie-octombrie 1944, iar noi n-am făcut aproape nimic pentru cinstirea memoriei sutelor de mii de militari martiri despre care azi am amintit.
Personal, nu cred că este suficient să le așezăm o dată pe an, cu emfază, eticheta de eroi și să-i lăsăm apoi abandonați în brațele neaducerii aminte. Eroii se disting prin curaj excepțional în luptă sau primejdie, prin abnegație deosebită în împrejurări grele, și o fac deliberat, cu devoțiune, crezând în cauza lor. Militarii împinși spre zidul morții (Frontul de Est) au fost mai degrabă martiri, căci suferințele și chinurile îngrozitoare nu au fost îndurate voluntar și nu neapărat pentru apărarea patriei, ci mânați de ambițiile nesăbuite ale conducătorilor și pentru cauze străine de neam și de hotar, fiind obligați să lupte cu puștile împotriva tancurilor și împiedicați să se retragă. De aceea, cum peste câteva zile sărbătorim „Duminica tuturor sfinților” (a sfinților mărunți, a martirilor cunoscuți și necunoscuți…) eu propun să-i pomenim și să-i purtăm, cu pioșenie, în gândurile noastre, fără a lăsa atâta amar de sacrificiu (fără rost) să se stingă în temnița rece și întunecată a uitării.