Excelența Sa Adolescența

O trufă e și tufa de iasomie ce îmi aduce aminte de copilărie și, în special, de tata. Era floarea lui preferată, tot el fiind cel care a plantat în fața ușii de la intrare o rădăcinuță de „Mallika” (în limba sanscrită), căpătată de pe la cineva. Dacă derulez pe iute înapoi, parcă îl revăd, în răstimpul de înflorire și pe înserat, cum ședea pe pragul casei și o admira, cum îi adulmeca parfumul, cum o alinta „Iasmin”. Abia peste ani am aflat că denumirea ei științifică este Jasminum și că numele de iasomie vine de la cuvântul persan „Yasmin” care înseamnă „Dar al Domnului”. Deși este destul de des întâlnită, planta provine din Persia și Kashmir (de la poalele Munților Himalaya), iar florile de iasomie sunt prețuite pe întreg mapamondul: și de pragmatici – din florile de iasomie făcându-se ceai în China și sirop în Franța – și de romantici, în China simbolizând delicatețea feminină, în timp ce în India este supranumită „Lumina lunii” sau „Regina florilor”. Florile de iasomie reprezintă simbolul național a trei țări (Filipine, Indonezia și Pakistan) și este semnul distinctiv al Damascului (Siria) – poreclit „Orașul iasomiilor”, fiind considerată, totodată, floarea sacră a zeului hindus al dragostei – Kama -, iar vechi legende creștine relatează despre minunata noapte a nașterii Mântuitorului, atunci când fulgii de nea s-au preschimbat în flori de iasomie.

Asemeni iasomiei, și adolescența e un „cadou al zeilor” – cel mai scump și mai sfânt – dăruit la început de drum. Darul e de neprețuit și pentru că tinerețea e saturată de E-uri, de aditivi existențiali ce ameliorează proprietățile umane și potențează aromele și armoniile vieții.

Un prim E cu care este condimentată „Înălțimea sa Adolescența” este caracterul său ECLECTIC, căci numai în prima porțiune de traseu omul are posibilitatea de a alege și de a amesteca ce îi place, ce îi convine din lumea largă a opiniilor și oportunităților. Beția vrăjită a vieții de debut constă în faptul că drumurile tinerilor sunt deschise în evantai, că pot alege liberi calea voită (nici un versant nu e apreciat ca abrupt) și se pot muta de pe o cărare pe alta, fără a fi condamnați de oprobriul public pentru faptul că socotelile au dat cu virgulă, că nu le-a păsat de vânătăi, că au cedat vâlvătăii, curiozității, îndrăznelii, mirării, arșiței de iubire devenită religie, necontenitei nevoi de vuiet, de neastâmpăr și de senzații.

În esență, adolescența este și un EXERCIȚIU DE ECHILIBRISTICĂ (între rațiune și simțire), de EXTRAPOLARE – cu încercări, căutări și reluări de forțare a limitelor-, de EGOCENTRISM (când „Eul” este supraevaluat și sinele este declarat împărat), de EXPRESIVITATE (exprimarea tinerilor fiind vie, sugestivă, plastică…) și chiar de EXHIBIȚIE (EXTRAVAGANȚĂ), datorată dorinței de a ieși în evidență, de a-și etala farmecul, chiar și cu riscul de a se expune excentric și ostentativ. Totodată, doar tinerilor le sunt îngăduite EXAGERĂRILE. Lor le este acceptată și EFERVESCENȚA (indiferent de gradul de agitație), și EXUBERANȚA (sau chiar EXACERBAREA) fundamentată pe manifestarea puternică a unor sentimente pozitive, și EXALTAREA (cu înflăcărări și doze de entuziasm situate dincolo de măsură – dacă o fi vreuna certă, necontestată), și EXPANSIVITATEA (tinerii fiind mereu deschiși la nou și extrem de comunicativi). E-urile de exagerare nu sunt însă singulare, adolescenții având și alte ingrediente constituente: EMOȚII, ENERGII, ELANURI, ESCALADE și ESCAPADE (cu înțelesul de ieșiri în decor), concluzia fiind una singură: adolescența constituie o EXTRAORDINARĂ simfonie (iasomie).

„O fiară oarbă, fără minte, flămândă, care nu știe să se înfrupte, nu îndrăznește, ar trebui să-i facă un semn fericirii care trece în plină stradă și care s-ar opri de bunăvoie, dar nu-i face semn; scoate dopul timpului, lăsându-l să curgă ca apa, să se risipească în zadar, o fiară sălbatică, dar care nu știe că e fiară; iată ce este tinerețea.” – Raport către El Greco, Nikos Kazantzakis

„Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decât bătrânii. Pentru că mai ușor renunți la viața când ai timp îndelungat de trăit? Pentru că la tinerețe patimile sunt mai aprinse dar și vigoarea spirituală mai neîntinată? Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecățile și dușmăniile generației mai vechi? Pentru că erau mai puțin obsedați cu acreli și răbufniri, mai puțin încărcați de anexele trecerii timpului: sluțenii, eșecuri, dezamăgiri, confirmând astfel teoria lui Robert Brasillach după care e bine să mori înainte de a te fi pângărit mersul înnoroiat al anilor? Nu știu. Au fost mai buni.” – Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt

„ … se bucura de fiecare amănunt. Tinereții îi place tot ce e neobișnuit și nevinovat. (…) La vârsta asta chipurile omenești se mărturisesc de la început. Nu mai e nevoie de cuvinte. Se poate spune despre câte un om tânăr că are un chip vorbăreț. Tinerii se privesc și se cunosc. (…) În șase luni fetița se făcuse fată; iată toată taina. Nimic mai obișnuit ca schimbarea aceasta. Vine o clipă în care fetele înfloresc cât ai clipi din ochi și dintr-o dată se prefac în trandafiri. Ieri le-ai lăsat copii, azi te neliniștesc. Fata nu numai că crescuse, dar se desăvârșise. Așa cum în aprilie ajung trei zile pentru ca unii arbori să se umple de flori, ei îi ajunseră șase luni ca să se înveșmânte în frumusețe. Aprilie al ei sosise.” – Mizerabilii, Victor Hugo

Tot cu flori parfumate și în ciorchine adunate (socializarea fiind la mare căutare primăvara) sunt și salcâmii cei ELASTICI și ELEGANȚI, aidoma adolescenților. Pentru a putea zugrăvi frumusețea și prospețimea și traiul tineresc însuflețit – de îngeri răzvrătiți – înțeleg să închei cu următoarele versuri: „Au înnebunit salcâmii / De atâta primăvara, / Umblă despuiați prin ceruri / Cu tot sufletu-n afară. /// Și l-au scos de dimineață / Alb și încărcat de rouă / Cu miresme tari de ceruri / Smulse dintr-o taină nouă. /// Au înnebunit salcâmii / și cu boala lor odată / S-a-ntâmplat ceva îmi pare / Și cu lumea asta toată. /// Păsările aiurite / Își scot sufletul din ele / Pribegind de doruri multe / Călătoare printre stele. /// S-a-mbătat pădurea verde / Nu mai e așa de calmă, / Ține luna lunguiață, / Ca pe-o inimă în palmă. /// Nu-mi vezi sufletul cum iese, În haotice cuvinte, / Au înnebunit salcâmii / Și tu vrei să fiu cuminte?” – poetul basarabean Arhip Cibotaru, poemul fiind adus în circuitul cultural român de către interpretul Tudor Gheorghe.