Deși se află la doar 15 minute și 13 km distanță de Bistrița, mânați de grija zilei de mâine, nu aflăm răgazul de a ne opri pentru o clipă într-o comună atestată documentar încă din anul 1317, sub denumirea de Villa Demetri, și care a deținut o vreme și o cetate (Alteburg sau Riesenburg), aflată la est de sat, la un ceas de mers pe jos.
Denumirea de Dumitra derivă din Demetrios, adică cel închinat Demetrei – zeița pământului și a fertilității, a culturilor agricole și a roadelor câmpului, însemnând iubitor de „mama pământ”. Nu e de mirare că i s-a dat această denumire, localitatea fiind așezată pe un sâmbure de sare (cu secole în urmă, sarea însemna bogăție) și având forma unei depresiuni cu pământ mănos și roditor.
Poate nu întâmplător, în compunerea denumirii de Dumitra intră și cuvântul Mitra. În mitologia persană exista un zeu al luminii, al sincerității și loialității. Acest Mithra însemna „soarele nebiruit” și se spunea că străbătând cu lumina sa lumea, vedea și auzea tot ce era în cer și pe pământ. Cultul lui Mithra a pătruns și în Dacia după cucerirea traiană din anul 106 d.Hr., romanii proclamându-l pe Mithra protector al întregului Imperiu Roman, în anul 307 d.Hr.
Secole în șir Dumitra a fost un sat săsesc. Elocvent în acest sens e anul 1941, când aproape 80% dintre locuitori erau de etnie germană, dovadă vie fiind încă casele cu portic și curte interioară împrejmuite cu ziduri de piatră. În trecut așezarea a purtat numele de Mettersdorf, în limba germană, și de Nagydemeter, în limba maghiară.
În centrul comunei se află o biserică medievală, impresionantă prin dimensiuni, edificată în stil neogotic, pe un pinten de deal, în perioada 1895-1899, pe locul unei vechi biserici construită în secolul XV-lea.
Interiorul actualei biserici este uluitor, fiind bogat în elemente arhitectonice dispuse simetric pe axa longitudinală, având înfățișarea unei veritabile catedrale. Fiind în trecut o biserică catolică, apoi evanghelică, iar actualmente ortodoxă (cu hramul Sf. Apostoli Petru și Pavel), acest așezământ creștin are două altare alăturate: unul evanghelic și altul ortodox.
În fața bisericii este amplasat un monument de piatră închinat eroilor din primul război mondial, iar în stânga edificiului există un turn-clopotniță, un turn de poartă, construit în anul 1488 și denumit Turnul Slăninii, dat fiind obiceiul sașilor de a-și păstra cu toții între zidurile groase de piatră acest bun de mare preț în acele grele vremuri.
Turnul are o înfățișare inedită. Sunt de fapt două turnuri unite, învecinate, unul mai înalt și altul mai scund, evocând parcă un copil ce se agață de fusta mamei. E structurat pe trei nivele: camera slăninilor, camera ceasului și camera clopotelor. Din cele trei clopote așezate în turn, două dintre ele sunt din anul 1910, dar cel mare, de aproape o tonă, este din secolul XV-lea.
În spatele bisericii, retrasă și situată deasupra satului, se află casa parohială edificată în anul 191o.
Pe dealul din fața bisericii, pe un drum îngust și asfaltat se poate ajunge în cimitirul localității. La intrare, pe ambele laturi ale drumului, aflăm îngropate și aliniate, umăr lângă umăr, crucile sașilor de altădată, iar într-o margine, este depozitată piatra de la fostele monumente funerare.
E o inițiativă demnă de toată lauda. Prin satele someșene, ele stau rezemate de câte un pom, până când se află un sătean mai superstițios care să le ia și să le arunce în râu pentru a aduce ploaia în lunile de secetă. Aceste semne creștine s-ar putea pune pe fiecare vârf de deal dimprejurul unui sat sau la răscruci de drumuri, spre aducerea aminte a strămoșilor.
Fiecare cruce de piatră din Dumitra este o piesă de muzeu, o operă de artă sculptată manual. Fiind expuse la intemperii, degradarea unora dintre aceste cruci este deja evidentă. Totuși, cu un oarecare efort financiar al comunității, sau chiar cu sprijinul descendenților sașilor din Dumitra, ce s-au dovedit receptivi și înțelegători, nu o dată, deși locuiesc acum departe de țară, s-ar putea achiziționa și amenaja ca muzeu una din casele reprezentative pentru etnia germană, ce mai există în comună, fără a fi încă alterate de pecetea noului și modernului.
În cadrul unui asemenea așezământ sătesc s-ar putea aduna lucruri, inclusiv fotografii, din vremurile de demult, iar cu aceste cruci de piatră s-ar putea placa porticul de la intrare sau pereții uneia dintre încăperi.
Dacă în trecutul nu prea îndepărtat, crucile de piatră și cimitirele cu împrejmuiri de piatră erau la tot pasul, acum sunt tot mai rare și mai neîngrijite (ca și podurile de lemn cu acoperiș, în stil tirolez), chiar dacă peste ani valoarea istorică a acestora ar fi inestimabilă. Dacă privim dincolo de granițe, vedem cum în Scoția, casele cu garduri de piatră sunt astăzi obiective turistice la mare căutare. Oare noi, românii, de ce nu știm să punem în valoare lucrurile mici și simple, de piatră, pe care încă le avem?!