Am întâlnit oameni care par că s-au născut obosiţi şi care trăiesc (se târăsc, de fapt), veşnic osteniţi. Încă de la începuturi, indiferent de anotimp, chiar şi la revenirea din vacanţă sau concediu, după caz, se simt istoviți.
Parcă nimic nu-i animă. La nimic nu pare că aspiră, iar când contorizează viața, nu adaugă mulțumiți o zi la parcurs, ci o scad, privind doar la partea goală a paharului. Nici noul şi nici ineditul nu cred că le trezeşte interesul. Toate câte sunt sau ar putea fi, li se par complicate, împovărătoare, anoste sau lipsite de valoare.
Haideți să abandonăm acest prost obicei, căci dacă tot repetăm că e rău, urât și greu, ajungem să credem că e chiar așa cum spunem. Să ne scuturăm sufletul de zgură (se depune ca pe hornul casei) și să ne deschidem mintea spre lucrurile simple, ce ne sunt generos și gratis oferite.
Acum, când ziua își mai trimite iute lumina la culcare, când griul și cafeniul sunt încă la mare modă în natură, ne putem bucura de intimitatea căminului. E timpul potrivit pentru citit și povestit, pentru pături cadrilate și cești de ceai aburinde.
Și nu numai…
Imediat ce ploaia ne permite, putem lua cățelul, bocancii și rucsacul, pentru a cerceta împrejurimile. Dacă vara și primăvara, fiecare locșor e demn de o pictură, în perioada de pregătire și așteptare ce umple prăpastia dintre anotimpuri, fiecare copac e o reală sculptură.
Dacă pe noi, oamenii, gerul ne îmbracă gros, pe codrul de foios frigul îl dezvelește, îl preschimbă într-o expoziție a goliciunii trupurilor de lemn, necioplite și nemodelate.
Fiecare trunchi de copac, drept sau contorsionat, singur sau cuplat, merită îndelung contemplat.
Înfățișarea unui copac e diferită de la zi la zi, în raport de contrastul pe care-l constatăm la un moment dat, de aura de lumină ori conul de umbră, în care se cufundă peisajul dimprejur.
În același loc putem afla trei molizi, ce nu aduc unul cu altul, așa cum nici noi nu semănăm cu semenii noștri, dar fără a putea spune care e mai frumos și valoros.
Vă urez drumeție plăcută!