Napoleon Bonaparte spunea cândva: „ Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit”, iar Charles de Gaulle a întărit: „ Cimitirele sunt pline de oameni indispensabili”.
La stat, sunt pensionabili care preferă să rămână în câmpul muncii, cu motivaţii de tipul: „doar plictisul te aşteaptă acasă, după pragul pensiei” sau „nu te mai bagă nimeni în seamă, după ce te pensionezi”, fiind întrebuințată și predica patriotică de genul : „rămân pentru a-mi face datoria până la capăt” ori discursul de dragoste la adresa profesiei : „îmi iubesc prea mult meseria pentru a pleca imediat ce pot”.
Indiferent dacă e vorba de o dependență de muncă sau de o sporită stimă de sine, dreptul la pensie rămâne o simplă opțiune, cel îndreptățit la pensie putând alege alternativa de a rămâne în activitate.
În schimb, cumulul pensiei cu salariul în cadrul instituțiilor bugetare e un act de injustețe socială. Nu contest că este o posibilitate legală (o lege strâmb făurită de cei bătrâni, dar nu și înțelepți), dar este una clar imorală, de natură a contribui la exodul forţei tinere de muncă dincolo de hotare.
Nu e just să cumulezi pensia cu salariul, ambele primite de la stat. Și mai ales o adunare aritmetică. Chiar dacă interdicția unui asemenea cumul imoral ar fi declarată neconstituțională, în caz de reintegrare profesională (indiferent dacă pensionarii sunt numiți sau aleși în funcțiile respective), s-ar putea acorda salariul cuvenit, la care să se adauge un procent din pensie, sau invers, ori să se încheie un pact moral, la nivel național, și toți angajatorii publici să-l respecte.
Orice post ocupat de un pensionar de stat reintegrat la stat, echivalează cu o uşă închisă ostentativ unui tânăr absolvent de facultate, care caută a-şi asuma un rol şi a-şi face un rost, într-o societate indiferentă la nevoile noii generaţii.
Să așezi pensionari în funcții importante din administraţia publică sau alte instituţii bugetare, regii autonome ori companii de stat, nu este firesc și din altă perspectivă. Pe o asemenea posibilitate pecuniară se răsfiră o serie de suspiciuni legate de o eventuală partajare a câştigului „necuvenit” sau de o posibilă răsplată pentru serviciile făcute anterior. Spre deosebire de un angajat „ajutat”, un funcţionar public de carieră, care şi-a câştigat cinstit şi pe merit statutul, nu este tentat să execute oricum şi oricând, orice ordin venit de la superior.
Pe de altă parte, pentru a asigura pensii și salarii rezonabile, decente tuturor cetățenilor, se poate recurge oricând la o soluție simplă: impozitarea progresivă. E un concept vechi, o pârghie care impune celui care câștigă mai mult să contribuie la fel pentru bunăstarea comunității. Despre o asemenea măsură de echitate socială face vorbire și Gustave Flaubert în romanul Educație Sentimentală, publicat în anul 1869: „Frederic nu auzi și continuă. El cerea impozitul pe rentă, impozitul progresiv, o federație europeană, încurajarea tuturor artelor”.
În acest sens, s-ar putea institui, de pildă, o scară de impozitare în cinci sau zece trepte a tuturor veniturilor: salarii, pensii, profit, dar nu cu 80-90% și nu doar a unei singure categorii de venituri, căci ar echivala cu o suprimare a dreptului cuvenit, cu o nivelare nepermisă, respectiv cu o discriminare evidentă, sub sancțiunea declarării unei asemenea soluții legislative ca neconstituțională.