Dincolo de orice îndoială datorăm respect și recunoștință celor căzuți pe câmpurile de luptă a marilor războaie. Și cei care s-au întors de pe front, vătămați și traumatizați, sunt demni de toată stima și prețuirea noastră, dar moșii și strămoșii noștri care au murit departe de casă, prin Tirol sau Galiția ori la Cotul Donului, merită veșnica noastră venerație.
A arunca vălul uitării peste jertfa lor e o impietate, un sacrilegiu. Una e să mori acasă, în patul tău din cămin, înconjurat de familie, plâns, privegheat și prohodit cum se cuvine unui creștin, ajuns la ultimul „Amin”, și alta e să-ți dai duhul lăuntric departe de țară, sfârtecat de schije și fără o lumânare la căpătâi.
În război, după o zi și o noapte de atacuri și contraatacuri, ostilitățile nu se opresc pentru a se îngropa morții și a se culege răniții. Ei zac zile de-a rândul între tranșee, schilodiți, agățați prin lanurile de sârmă ghimpată, la discreția corbilor. Nici pe timp de noapte reflectoarele nu permit așezarea morților laolaltă, în straturi, în vreo pâlnie mai adâncă de obuz. Abia când frontul e împins ceva mai departe, li se face o slujbă comună, dar și atunci arareori au parte de sicriu și un mormânt individual, ci de cel mult o foaie de cort și o groapă comună, răscolită și aceea adeseori, de bombardamentele ulterioare.
Pentru sacrificiul lor suprem, fie de Ziua Eroilor (celebrată de Înălțarea Domnului, în anul 2020 în data de 20 mai), fie de Ziua Tuturor Sfinților (sărbătorită în prima zi de duminică după Rusalii, anul acesta în data de 14 iunie), căci sunt fără echivoc martiri și sfinți mărunți, nu trebuie să existe în țară nici o comunitate creștină în care cei răposați în război să nu fie pomeniți, fiecare după numele său, într-un ceremonial public solemn. Un parastas săvârșit doar pentru eroii neamului. O slujbă religioasă închinată exclusiv lor, în prezența întregului sat.
Prin munții învecinați, cutreierați, am aflat un altar-clopotniță amplasat pe coroana Țibleșului, un cimitir bine îngrijit în Măgura Mare a Țibăului și un cimitir liniștit în Rotunda Rodnei, un monument deosebit edificat într-o mică poiană a Călimanilor și o cruce metalică ridicată pe Oușorul Suhardului. Cinste celor care s-au preocupat de realizarea lor.
Cred cu toată convingerea că se poate face mai mult în amintirea celor căzuți la datorie – nu a lor personală, ci a patriei și mai ales a conducătorilor. Sunt localități care nu au un monument ridicat în amintirea răposaților în război sau dețin unul modest, fără a fi menționați cei decedați, edificat în perioada interbelică.
E mult prea puțin pentru suferința lor, căci după chinul cumplit al unei ierni petrecută în tranșee: flămânzi, prost echipați și nedormiți, moartea nu mai e privită ca un dușman, ci primită ca o izbăvire. Trăind de pe o zi pe alta, ca într-o ruletă rusească, călcând peste cadavre și scârbit de mireasma sângelui scurs pe țărână, chiar un om întreg la minte, sănătos și în putere ajunge să-și roage moartea, ori să nu-i mai pese dacă o va întâlni.
În vremurile actuale, fiecare sat poate demara un astfel de proiect de aducere aminte. Costurile construirii unui monument de marmură sunt relativ rezonabile (infime, față de investițiile care se derulează într-o localitate, inclusiv pe tărâm educativ și spiritual), iar inscripționarea numelor nu se mai realizează ca acum 100 de ani, doar cu dalta.
Crucile de piatră, cu numele șterse, ce stau rezemate de câte un pom din țarina țintirimului, pot fi plasate într-un „tort de troițe” așezat pe dealul ce străjuiește satul și așezate în fiecare răspântie pe drumul ce duce într-acolo, de preferat ar fi însă o cruce metalică luminată pe timp de noapte cu ajutorul unui panou solar, iar la o anume dată, aleasă de comunitate, să se plece într-o procesiune, spre o simbolică Golgotă a eroilor neamului, trimiși pe front împotriva voinței lor, împinși poate într-un atac nechibzuit de un comandant ce visa la glorie militară și îngropați în glie străină, rămasă pe veci necunoscută văduvelor și orfanilor.