Cheile Țâșnei – JUSTEȚE

În Băile Herculane, unde stau alături, în ruine, două unități hoteliere: Traian și Decebal, putem afla cu adevărat cine suntem: un neam născut din doi „tați neînfricați”, dar crescut fără o „mamă cu năframă” care să ne învețe că se pot face multe și cu puțin, dacă ești grijuliu și gospodar; că într-o casă (și implicit într-o țară) trebuie zi de zi să cureți, să cârpești… căci altfel toate câte le-ai primit de la părinți se surpă și se năruie și, mai ales, că n-are nici un rost să te mândrești cu încăperile largi și pline cu lucruri de preț dacă le-ai lăsat în neorânduială sau chiar în mizerie.

Simbolul Stațiunii Băile Herculane: statuia lui Hercule, așezată aici în anul 1847. Cu ceva timp în urmă am făcut colectă pentru a cumpăra „Cumințenia pământului”. Nu știu dacă demersul a fost dus la bun-sfârșit, dar mă întreb retoric de ce nu am procedat la fel pentru salvarea a ceea ce reprezintă „Frumusețea pământului”: cea mai veche stațiune din țară – Băile Apollo fiind edificate pe vechile terme romane.

Mă rezum să prezint ce a mai rămas din strălucirea de altădată a Băilor Imperiale Austriece…

… și din eleganța arhitectonică a clădirii Cazinoului din Băile Herculane (Herkulesbad).

În schimb, spre a compensa, întrucâtva, vădita noastră nevolnicie, peisajul din împrejurimi este superb și spectaculos, raritățile turistice fiind răsfirate, pretutindeni, printre culmile de calcar ale munților. Tocmai de aceea vă propun să părăsim paragina (nu pagina) de paradis pentru un locșor retras, de vis, de taifas…

Traseul către Cheile Țâșnei (afluent de stânga al râului Cerna) pleacă din dreptul Pensiunii Dumbrava, amplasată la aproximativ 15 km depărtare de Băile Herculane, pe drumul ce duce spre Baia de Aramă.

Până la chei – cele mai frumoase din Domogledul Mare (Munții Mehedinți) – ne așteaptă un urcuș susținut, drept și direct spre deal, prin pădurea bătrână împodobită cu bulzi de piatră.

După doar 30 de minute ieșim la lumină și la priveliști largi spre Munții Cernei.

*În capul muntelui, ce oferă imagini întinse și înfricoșătoare spre prăpăstii, este așezată o cruce de lemn și două panouri cu conținut informativ.* Inedit este că traseul propriu-zis al cheilor începe din punctul altitudinal maxim. Nu urcă încet pe firul apei, cum e obiceiul, ci prin pădure, iar când ajungi la ele te întâmpină în toată splendoarea lor.

Impresionante sunt și potecile seculare, săpate în stâncă, pe fosta graniță imperială austriacă și folosite ca și cale de patrulare de grăniceri. Înguste, mărginite pe o latură de pereți înalți de calcar și pe cealaltă, de hăul fără de fund, ele coboară, în serpentine, spre pârâul creator. Câte tălpi de bocanci le-au călcat și câte o vor face și de acum înainte?!

Lipsa oricărei adieri de vânt, susurul apei și lumina filtrată de frunze oferă o binecuvântată stare de pace interioară. Cel mai probabil, denumirea de Țâșna provine de la țâșnitoare, cum i se mai spune izbucului – acea crăpătură sau deschizătură din care apa irupe cu presiune și dă buzna afară într-un șuvoi gros și neașteptat.

În căldarea cheilor aflăm o lume fascinantă de piatră, de apă și de pini negri de Banat, ce răsar de-a dreptul din stâncă. Sunt uimitori cum și-au împlântat rădăcinile printre crăpăturile de calcar, cum reușesc să-și ia nutrienții și să-și păstreze echilibrul pe timp de furtună. Minute în șir, cu gura căscată și ochii măriți de uimire, am contemplat siluetele copacilor proiectate pe cer.