Când călcăm creștetul unui munte și privim spre orizont, spre depărtările cele mai îndepărtate, iar mai apoi spre bolta cerului prin albastrul fără de margini, până când întâlnim infinitul, pentru câteva clipe avem senzația că suntem învingători și nemuritori. Indiscutabil, sentimentul încercat e unul inedit, dar satisfacții și mai ales priveliști impresionante ne oferă chiar și un traseu montan de o zi ce nu atinge nici un vârf important, așa cum e cel prezentat astăzi.
Punctul de plecare al drumeției montane e satul Valea Vinului (Rodna), situat la altitudinea de aproape 800 m și care a purtat în trecut nume precum Borberek, Colbul Băilor sau Principesa Elena. E de departe cel mai frumos și mai fermecător sat din Munții Rodnei, denumirea provenind de la borcuturile (borvizurile) ce țâșnesc în împrejurimile satului, așa cum și localitatea Parva, în trecut, din aceleași considerente, a purtat numele de Lunca Vinului.
La începutul secolului al XX-lea, micul sat minier, cu o cochetă biserică romano-catolică ridicată în anul 1807 și cu o populaţie majoritar maghiară, era cunoscut și ca staţiune balneară, fiind la mare căutare „Scaldele de apă minerală” şi „Izvorul ascuns între brazi”. Faima acestui minunat cuib de munte a fost asigurată o vreme și de „Casa Scriitorilor”, imobil despre care se spune că ar fi fost edificat în jurul anului 1900 de către un grof maghiar, și că plăcut impresionat de peisaj şi de forma frumoasă a construcţiei, la iniţiativa lui Mihail Sadoveanu, imobilul a trecut în administrarea Uniunii Scriitorilor din România, astfel că de-a lungul timpului mari scriitori români s-au perindat prin acest loc în căutarea inspiraţiei literare.
Culmea Crăciunelul e o creastă secundară orientată spre sud, ce se desprinde din Şaua Ineului (2223 m) și care este delimitată de pârâul Izvorul Băilor, ce își culege apele din Gaura Mare ( spre care dă porţiunea de culme dintre Şaua cu Lac şi Şaua Ineului), şi de pârâul Izvorul Mare, compus din mai multe pâraie ce își iau zborul de sub Muntele Cişa (Cișia) și de prin Râpa Coasta Netedă, ce se întinde între Şaua Ineului şi Tarniţa lui Putredu. În zonă există și trei cavităţi carstice : Peştera de lângă Mina Terezia, Peştera Aven din Ciungi și Grota Perlelor, situată la confluenţa Izvorului Băilor cu Izvorul Rece și având 69 m lungime şi 3 m denivelare.
Din Valea Vinului, din răspântia de drumuri „La gatere” urmăm firul Izvorului Roșu, iar mai apoi pe cel al Izvorului Mare, înaintând pe drumul ce urcă prin pădurea bătrână de molid până la stâna situată în golul alpin, iar mai apoi pe poteca pastorală (nemarcată) ce duce spre Gaura Mare. Denumirea îmi amintește de un incident nostim în care a fost implicată o doamnă consilier juridic, un pic mai pudică și care în expunerea de motive a înlocuit denumirea ridului „Gaura mâței„ cu „Orificiul pisicii”, iar un judecător mucalit i-a atras atenția că terenul despre care face vorbire nu este cel care face obiectul litigiului.
Sus la munte, fiind liniște înlăuntrul nostru și tăcere totală pe afară, avem la dispoziție timp potrivit ca să fim singuri („doar eu cu mine”), facilitând astfel regăsirea de sine, trierea și ordonarea gândurilor sau aducerea la lumină a unor lucruri importante uitate. Tot pe poteci de munte putem practica şi meditaţia ce induce un sentiment de calm şi echilibru, o stare de armonie şi un spirit pozitiv, în beneficiul evident al stării noastre emoţionale. Muntele ne împinge și spre contemplare – o terapie formidabilă a sufletului, în care pur şi simplu ne lăsăm fermecați și pătrunși de frumuseţe. Putem privi profund o sămânţă sau un mugur, mici esenţe genetice ce au înfăţişarea unui „pântec cu prunc” și în care stă ascuns enigmatic viitorul. O lacrimă de ploaie ce tremură pe o frunză sau o pleiadă de diamante durate pe o pânză de păianjen, ne pot fascina dacă lăsăm deoparte graba şi grijile ce ne împing fără încetare înainte. Chiar și un om preponderent pragmatic poate fi impresionat de un pâlc de flori pripășit în cărare, dacă îl admiră atent și îndelung, fără a spune din prima că sunt prostii și pierdere de vreme.
Cum la munte timpul parcă stă în loc, putem încerca o cură relaxantă de însorire pe o lespede de stâncă ori pe covorul parfumat și viu colorat al unei fânețe, urmărind călătoria vălătucilor de vată pe cupola cerului, formându-se şi deformându-se, în felurite înfăţişări. Putem sta tolăniți și la umbră cu privirea pironită spre văile în care sălășluiesc ultimele limbi de zăpadă ori spre culmile vălurite ce se pierd în întinderile fără sfârșit.
Primăvara, magnific e păienjenișul de pâraie și izvoare, slobode și zuruitoare, ce ies vijelios la iveală din măruntaiele pământului, rup chingile de omăt, sar sălbatice peste stânci, împrăștiindu-se în mii de albi arginți, horesc în bulboane și se aruncă în golul prăpăstiilor fără fund, se înșurubează-n serpentine ori se răsucesc în albe fuioare atârnate pe costișe.
Pentru a nu parcurge același itinerar și la întoarcere, din Gaura Mare ne putem îndrepta spre refugiul montan din Culmea Curățel, de unde pleacă înspre Gaura Mică, iar mai apoi spre Valea Vinului, un traseu lejer inscripționat adecvat cu triunghi roșu.
E dincolo de orice îndoială faptul că muntele ne ademenește cu înălțimile clădite din piatră, dar primăvara devreme nu apogeul altitudinal e spectaculos, nu zenitul are farmec, ci miezul munților, unde pământul e cuprins de durerile facerii, iar porțile cerului stau larg deschise în așteptarea miracolului reînvierii. Merită să sacrificăm o zi pentru a asista la spectacolul simplu, și totuși grandios, pus tainic în scenă de natură.
„Cu cât îți simplifici viața, cu atât devin mai simple legile universului; solitudinea nu va fi solitudine, sărăcia nu va fi sărăcie, nici slăbiciunea slăbiciune” – Henri David Thoreau.