De ce-i spune Galbenă de Odobești la licoarea aurie ce curge din podgoriile vrâncene e la mintea cocoșului. Cum „domnia mea” mă trag din neamul iloanilor mici – porecliți cocoși – am priceput, din prima, această taină. Am avut însă mari bătăi de cap cu Galbena de Apuseni, sau de Apusen(ești) ori Apuseni(ești), cum i-ar preschimba chemarea frații noștri de dincolo de munți.
În vara anului 2007, când am „descălecat” pe Platoul Padiș, denumirea m-a nedumerit căci peste culmea ce străjuiește Cetățile Ponorului am aflat un pârâu ce izbucnește într-un izbuc și care, pe firul trufaș și tumultuos, formează o porțiune de chei ce te lasă cu gura căscată și o peșteră, neagră ca noaptea, din care ieși la lumină tocmai prin fanta deschisă deasupra cascadei în evantai. De galben, nici o fărâmă de urmă.
Pe atunci, aflasem deja că în limba română cuvântul galben provine din latinescul galbinus și că nici o altă limbă romanică nu a binevoit să-l păstreze. Nici măcar italienii nu au făcut-o, preferând să-i spună giallo. Auzisem și de expresiile neaoșe: galben ca ceara, galben de invidie, galben de spaimă, și nici una nu era de bine, și cu noroc. Pe de altă parte, era de la sine-nțeles că n-am să aflu pe acolo gutui, lămâi, banane și canari stând la soare prin copaci, ori poteci presărate cu praf de aur ori mălai. Sincer, mă așteptam să mă întâmpine în vadul apei un strat de pirită ori abundente infiltrații sulfuroase sau feruginoase. Când colo, nici pomeneală. Șuvoiul de ape era turcoaz (de turc în azur), iar în matcă nu am descoperit nici o pungă de galbeni.
După treisprezece ani, în vara anului 2020, Dumnezeu mi-a îngăduit să revin în Valea Galbenei și să o revăd dintr-o altă perspectivă solară. În ziua senină de vară, ce i-am dedicat-o, apele nu mai erau de culoare albastră-verzuie (ca peruzeaua), dar nici nu aveau o tentă net aurie. În schimb, împrejurimile erau strălucitoare și sclipitoare. Cum în largul spectru solar, galbenul este situat între portocaliu și verde și cum soarele scăpăra, în miezul zilei și prin frunzișul rar, pe mușchiul de un verde crud crescut pe fiecare lemn și piatră, senzația încercată a fost una intensă, amplă, orbitoare…, pe care nici aparatul de fotografiat nu a putut-o surprinde fidel și integral. Abia atunci am înțeles de ce în Egiptul Antic galbenul însemna eternitate (ca și valoarea aurului) și de ce în China era considerat culoare regală – rezervat exclusiv familiei imperiale – și asimilat fericirii, armoniei și înțelepciunii. Curios este faptul că și în creștinătatea timpurie galbenul semnifica sărbătoare și solemnitate – chiar și veșmântul primilor papi era de culoarea șofranului – până când un cleric năpădit de superstiții și prejudecăți s-a suit în amvon și a spus, sigur pe el, că roba lui Iuda Iscariotul (apostolul care l-a vândut pe Iisus Hristos ) era galbenă, din câte a auzit el de pe la unii și de pe la alții, și că musai această culoare caldă trebuie să simbolizeze invidie, gelozie, lașitate, duplicitate, neloialitate. Și așa a rămas…
Pentru a vă delecta, în pace, de imagini, n-am să așez astăzi nici un comentariu.
Și totuși nu mă pot abține: ce perle de verde cresc, de-a valma, sub sfântul soare. În prim plan un potpuriu de… frunze întrunite ad-hoc, la o șuetă estivală.
Iar după o zi lungă (căci după popasul de prânz făcut în Poiana Florilor am revenit, la tabăra din Glăvoi, pe la Peștera Ghețarul Focul Viu), meritam din plin un gulaș la ceaun, asezonat cu povești pitorești, spuse, cu efervescență, lângă foc. Recunosc că, inițial, am pus și o poză cu produsul finit, dar am revenit asupra deciziei și am înlăturat-o : la ce bun să vă fac poftă dacă nu vă pot cinsti cu un blid (plev) de tocană, cu o „țâr” de voie bună și cu o glajă (sau oiagă, cum zic maramureșenii), „mărgelată”, cu pălincă GALBENĂ, de prună.
