Mejda și țărușul

În paradisul pierdut – încă de la început -, nici un petecuț de pământ nu era împrejmuit. Adam și Eva erau liberi ca pasărea cerului. Nu s-au legat de nici un gard, pentru a-l păzi cu strășnicie. Nici de dezlegat calul de gard nu se preocupau (încă n-aveau încurcături ce necesitau identificarea unei ieșiri onorabile) și nici de sărit garduri la „vecinul sau vecina, cu idila…” nu putea fi încă vorba.

Ce „minune minunată” a fost lumea la facerea ei, fără garduri (precum este întinderea mării, a muntelui, deocamdată) și cu felurite lemne pline de poame dulci, până când Creatorul, ce a „lutuit” și însuflețit cele două amfore plimbătoare, a rostit: „Acela e numai al meu!” în timp ce arăta spre pomul pricăjit și părăginit de la liziera livezii. Nu știau întâi stătătorii că era vorba de pomul cunoașterii și că era în joc soarta omenirii. Poate ar fi fost oportun să li se spună explicit acest lucru, ca să nu se poată zice acum că solicitarea formulată era, de fapt, pretextul izgonirii din rai. Poate ar fi trebuit să li se detalieze ponoasele nesocotirii poruncii, pentru ca primii oameni să poată acționa în cunoștință de cauză. Oricum, nu cred că s-ar fi schimbat radical situația, fiind vorba, se pare, de unele defecte ascunse de fabricație: curiozitatea, ispita fructului interzis (sâcâitoare și seducătoare) și dorința de a apuca, de a-și apropria, de a aduna lucruri de prisos, dar pe care să scrijelească cu măreție: „ȘI ĂSTA E AL MEU”, imitându-l pe Dumnezeu. Dacă îmi deschid larg ochii imaginației parcă îi și văd pe Adam și Eva în prima noapte petrecută dincolo de poarta raiului, cum ședeau gânditori, lângă un focșor mocnit, în ocolul făcut din spini și mărăcini. Era primul gard, prima proprietate…

Nu prea putem pricepe că Domnul este singurul latifundiar al lumii și că omul nu este proprietar nici măcar pe sine însuși. El nu se poate bucura, în mod absolut și exclusiv, de trupul și de sufletul său. Nu are atributul de dispoziție, căci nu poate dispune nelimitat de ființa sa: de a-și modifica caracteristicile, de a se întinde spre infinit ori de a se „înstrăina” în alt univers. Că omul nu-și aparține cu adevărat rezultă și din împrejurarea că nu el decide nici când vine pe lume și nici cât timp aleargă cu treabă, ca o furnică, printre roțile destinului, în timp ce-și închipuie că e buricul pământului. Nici posesia nu cred că o deține, căci nu se poate stăpâni în fapt, ci numai folosința, posibilitatea de a se utiliza (abuziv) și de a culege fructele: mâniei, ispitei…

Din zările îndepărtate ale copilăriei îmi revin în minte așchii de întâmplări despre un vecin ce a închis portița ce ducea la fântânița de peste pârău, fără vreo veste și fără a conta că de când s-au așezat iloanii-mici pe polița de sus a Podereiului de acolo au băut apă. În pofida acestui fapt, tata nu s-a judecat pentru dreptul lui, ci a căutat mai adânc la izvorul din celălalt capăt al locului. După o vreme, un altul și-a îngrădit fâneața chiar dacă, dintotdeauna, pe acolo cobora cărarea spre drumul mare. Și cu acel prilej, tata a făcut cum a putut, dar în judecăți nu s-a dus. Cu înțelepciunea de atunci nu rezonam, de nici o culoare, cu mândria tatălui meu: „În tribunale, n-am umblat niciodată!”. Și, într-adevăr, nu a ajuns în fața magistraților nici când s-a descoperit că o parte dintre colegii săi de serviciu sustrăgeau bunuri din vagoane (fiind judecați și condamnați în sala fostului cinematograf din Ilva-Mică), și nici când feciorul a fost numit judecător la Năsăud nu a călcat în sala de judecată… pentru a-l vedea. Astăzi, nu mai sunt în viață nici vecinii cu pricina (fântâna și fâneața fiind folosite acum de alții, străini de neamul lor), și nici tata nu mai este… Au plecat cu toții pe tărâmul fără garduri.

Abia peste timp, când am ajuns la Judecătoria Năsăud, mi-a fost dat să înțeleg ce înseamnă patima pentru pământ. Grea patimă, și fără doctorie, în care pierzi și ani, și bani, și sufletul… Mi se înfiora inima, de la un amestec nedeslușit de milă și de silă, când descopeream groaznica ură ce le scăpăra în căutătură, când îi zăream ținându-și pumnii închiși și buzele încleștate, pentru a-și potoli impulsul de a se năpusti, cu ghearele și colții, asupra potrivnicului. Cum în fața instanței nu-și puteau spune toate vorbele, o făceau cu spume la gură în fața clădirii ori pe peronul gării, după care plecau spre case la fel de înveninați.

La primul termen de judecată, când instanța căuta o cale de împăcare, de soluționare amiabilă a litigiului și explica împricinaților ce presupune o grănițuire cu petit de revendicare ori o dezbatere succesorală succesivă, ca timp alocat (pentru întocmirea rapoartelor de expertiză și contraexpertiză, și repetate lămuriri și completări ale acestora) și costuri de suportat (taxe, onorarii și alte cheltuieli), justițiabilii ofereau, în esență, același răspuns: „ Nu-mi pasă! Și dacă încărunțesc pe aici și rămân în sapă de lemn… nu mă las până nu dovedesc că dreptatea-i de partea mea.” Și nu se lăsau… Până în pânzele albe – ale morții – se duceau cu dușmănia, iar uneori își făceau „sama” cu sapa, chiar și frații.

Pentru un rât (de la maghiarul ret, cu înțelesul de șes situat de-a lungul unei ape) ori pentru limba de pământ, de doi metri și ceva lățime, dintre casele lăsate cu pace de bătrâni, se judecau cu patima ce întunecă mințile și îngroapă sufletul în ură. Copleșitoare și chinuitoare, din cale-afară, este această sete a omului de a-i arăta aproapelui că el are dreptate. Și când te gândești că totul pleca de la un gard ce trebuia musai mutat sau înlăturat.

Din înaltul cerului, pământul pare o pătură peticită cu patrulatere divers deformate, prinse laolaltă cu ulmi și uluci, și care se preschimbă-n puncte ce dispar din câmpul vizual pe măsură ce luăm în altitudine, rămânând la vedere, ca o cicatrice alungită, un singur gard de graniță: zidul chinezesc. Toate celelalte, într-o clipită, se mistuie în neantul nimicniciei. Dar ce preț punem pe cutiuța compartimentată numită casă cu terasă, și pe pătratul de pământ împrejmuit alintat „acasă”. Totul e o ficțiune, o dulce amăgire, căci efemeritatea conferă pământenilor doar statutul de musafir.

La tot pasul dai de câte o tăbliță pe care stă scris: Proprietate privată. O altă iluzie! O veritabilă deșertăciune, când nici pe cripta, ce se vrea a veșniciei, omul nu este stăpân la nesfârșit, în cazuistica judiciară regăsindu-se și acțiuni cu privire la locul de veci, unul dintre capetele de cerere vizând deshumarea intrusului, pentru a-l putea așeza în drepturile definitive pe pretinsul „proprietar tabular”, înzestrat astfel cu o groapă „second-hand”. Și ca să părăsesc repede registrul morbid în care am alunecat, voi consemna un aforism aparținând lui George Budoi, din ciclul „Lume, lume , hai la glume”, ce spune: „Certificat de căsătorie: un act pe care stă scris Proprietate Particulară. Dar cât braconaj!…, cât braconaj!…”

Ador satele săsești din Ardeal unde casele, cu ziduri groase, sunt retrase generos de la drum, și se țin (susțin) aproape, fiind aliniate și alăturate. Nu știu dacă erau delimitate, cu gard înalt, grădinile de dincolo de curtea interioară, dar în fiecare gospodărie se intra, direct, pe o poartă și-o portiță prevăzute cu portic și neprotejate de vreun zăplaz. În contrast, la stațiunea Rânca (de pe Transalpina) te întâmpină impresia că imobilele au fost scuturate din șorțul cerului, căzând ici-colo la întâmplare, formând un sat de vacanță, improvizat, fără cap (arhitectural) și fără… roadă. Din păcate, nici Colibița noastră nu e prea departe de această debandadă.

Îmi plac și cartierele de case fără garduri, ce apar prin filmele americane. Am înțeles că și în Canada se întâlnesc astfel de lucruri fantastice. La noi, dacă s-ar împlini o astfel de magie, nu m-aș mira să văd pe peluza din fața casei o trupă de petrecăreți pârpălind mititei, pe unii aducându-și câinele să se ușureze pe florile de regina-nopții, iar pe alții spălându-și „gipul” (inclusiv sub capotă) folosind furtunul rulat la colțul imobilului, cu argumentul că ce nu este îngrădit este, cu certitudine, un loc public în care ne putem băga , cum și cât vrem, picioarele. Dar de la acel ideal tărâm urban și până la a te duce cu gardul – peste care flutură, „cu fainoșag”, și un fir de sârmă ghimpată – până în buza drumului, fără a lăsa liberă nici palma de pământ necesară pentru un trotuar, e o cale lungă și de neînțeles.

Sunt semeni care spun că nu comportă importanță pe ce pernă îți așezi capul când se dă ora stingerii, că prea puțini ajung să îți cunoască interiorul locuinței, însă mașina din parcare o văd cu toți, inclusiv musafirii vecinilor. Și atunci, dacă tot e în joc imaginea publică a familiei, merită „creditată” (adică supraîndatorată bancar) marca, garda la sol și capacitatea cilindrică a autovehiculului. Cam tot așa, de dragul aparențelor, mai sunt „prețioși” ce trântesc în fața casei câte un gard – carte de vizită – de se-ntreabă trecătorii ce avere o fi cheltuit „propritarul” pe sofisticata împrejmuire. Cine știe?… poate sunt șanse ca titularii să scape de plata uiumului datorat, căci coana, ce-l culege cu coasa, o să-și cam încurce fustele-n țepușele drăcești …

La o altă scară, cam la fel stau lucrurile și cu privire la frontiere. Din dorința de a fi trecuți în cărțile de istorie (chiar dacă această năzuință nu este, de fiecare dată, conștientizată și clar exprimată), conducătorii lumii au tot mutat și strămutat hotarele, cu reveniri repetate la situația anterioară schimbării-modificării, de nici Dumnezeu Sfântul nu mai știe cu precizie, în prezent, care neam a fost primul venit și cine este mai îndreptățit să stăpânească porțiunea rezultată în urma partajului trasat pe hartă cu un cărbune tocit, la o vorbă și un pahar de coniac, cum adeseori s-a întâmplat. Iar atunci, când unora sau altora li se pare că situația nu mai poate fi acceptată, fie negociază cu pistolul pe masă și glonțul pe țeavă, fie dau ultimaturi inacceptabile pentru a putea justifica o încălcare de graniță și o recalculare de suprafață.

O parte dintre liderii vizionari care au inspirat crearea Uniunii Europene au visat, frumos și îndelung, la o singură țară, chiar și federală. Chiar dacă nu s-a realizat acest deziderat, datorită lor ne bucurăm și acum de un spațiu de stabilitate și prosperitate. Această Europă pașnică și unită, în care frontierele au rol pur decorativ, fără a îngrădi în vreun fel circulația persoanelor și a mărfurilor, reprezintă cea mai însemnată izbândă repurtată vreodată de omenire, mai ales că a reușit să pună în practică și ceva de domeniul divinului, la care au năzuit și comuniștii: fiecare stat membru contribuie la buget după cât are (după cât produce) și ia din punga comună, după nevoi, dar în baza unor criterii clare, contestate vehement tocmai de „cerșetorii” ce s-au văzut cu sacii în căruță.

Între România și Ucraina, spre Vf. Pop Ivan din Munții Mramureșului.

După ce am cumpănit la ce am scris, consider că ar fi potrivit, în același ton dulce-amărui, să consemnez o strofă amuzantă din cartea de poezii „Carte-leac îmbrăcată în frac!” scrisă, cu un fin umor, de judecătorul și, ulterior, avocatul bistrițean Ioan Someșan, un entuziast și un optimist incurabil.

„De la beat cârciumă vin, / merg pe GARD, de drum mă țin. / Nici-o calcă nu mă vacă, Nici-un-punge nu mă bou. / Dau cu câinii-n bolovani, și-i iubesc pe-ai mei dușmani.” – „Drumu-ntors”, Ioan Someșan