Perspectiva din care privim și puterea de pricepere sunt esențiale pentru etichetarea oricărei activități. O simfonie muzicală poate fi calificată ca o simplă „scârțăială” (termenul așa l-am auzit, așa l-am consemnat) ori un magic aluat de rezonanțe a lemnului lustruit, îmblânzit, călăuzit, de degete măiestre. Și cucerirea unui vârf de munte, pentru oamenii pragmatici, poate părea un lucru absurd, inutil: să urci, pentru a coborî, cu gândul la cele câteva clipe petrecute pe pisc, printre nori. Dacă aș spune că muntele insuflă o stare de beatitudine, de supremă satisfacție, mi s-ar reteza scurt că exagerez. De aceea, mă limitez a spune că muntele este o provocatoare încercare, un prilej de purificare a cugetului, de testare a voinței și limitelor existențiale, de resemnare în fața implacabilului vremii și a vremurilor, precum și o cale sigură de educare a sufletului pe calea simplității naturii, a frumuseților răsfirate la tot pasul și la tot ceasul.
Cucerirea Țibleșului nu necesită costisitoare și minuțioase pregătiri, camparea la cort ori o condiție fizică de excepție, ci doar dorință, bunăvoință și o zi liberă alocată unei drumeții.
Deși inițial, în mod eronat, au fost incluși în cuprinsul Munţilor Rodnei, de care sunt separați prin Valea Sălăuței și de care sunt legați prin platoul prelung al Șetrefului, Munții Țibleșului sunt un masiv montan singuratic, de sine-stătător, cu certă origine vulcanică, dovadă deplină fiind relieful fragmentat, înlănţuirea de munţi ţuguiaţi, conformația poroasă și conglomeratul de culori a rocilor din care sunt preponderent alcătuiți.
Țibleșul are o alură regală, căci poartă cu eleganță pe creștet o coroană compusă din trei vârfuri îngemănate : Bran (1840 m alt.), Ţibleş (1839 m alt.) și Arcer (1829 m alt.), înspre care urcă din toate părțile potecile presărate pe plaiuri. Căile cele mai facile și mai rapide de atingere a culmii principale pornesc din Groşii Ţibleşului, urmând pârâul Bradului, respectiv din Suplaiul Zagrei, pe Piciorul Negru, efortul depus la porțiunea ultimă, de urcuş susținut, fiind răsplătit de priveliştile pitorești ce se aştern spre toate zările pământului.
Cu ani în urmă am avut privilegiul de a dormi o noapte în culmea principală. Parcă nicăieri nu am resimțit mai pregnantă senzația că m-am cățărat pe acoperișul lumii, șirul de sate cuprinse între Șieu-Odorhei și Braniștea, situate pe depresiunea Blăjeni-Dumitra, aflate pe văile stăpânite de Zagra și Târlișua, precum și cele desfășurate pe culoarele Izei și Vișeului, având aspectul unor cuiburi de luminițe scânteietoare, de constelații felurite ca format și intensitate luminoasă, conferindu-ți impresia că, printr-o minune, cupola cerului s-a inversat, iar cerul și pământul au făcut rocada.
Privit din depărtări, chiar dacă nu trece pragul de 2.000 m altitudine, Țibleșul pare un bloc impunător ce se ridică deasupra unui cartier de case. Fiind așezat deoparte și fiind înconjurat de nenumăratele conuri vulcanice având înălțimi mult mai reduse, continuate cu polițe împădurite ce pierd treptat din altitudine, Țibleșul nu doar că este vizibil de la mari distanțe, ci iese în evidență prin măreție și distincție, așa cum fac cei care se însoțesc cu un „părtaș” mai puțin arătos sau mai puțin perspicace, să nu-i spun prost, cum l-am auzit pe un prieten sfătuindu-și fiul de câțiva anișori.
Tocmai de aceea, de pe Țibleș, Pietrosul Rodnei pare un munte modest, având aspectul unui simplu turn dintr-o cetate uriașă, compactă. Când te afli însă pe Pietrosul Rodnei, Țibleșul își păstrează neatinsă statura impozantă dată de izolare și de munții mărunți aflați în imediata lui vecinătate, din care se înalță iute, obraznic, spre cer.
Cum Săpânța nu este departe, voi spune în final că Țibleșul este un tărâm unic, inconfundabil, în al cărui blazon aristocratic stă scris: „ Sunt semeni mari, cu suflete mici, smochinite, dar aici este un munte mic, cu farmec mare”.