Așa cum, uneori, uităm să-l apreciem, să-l complimentăm pe cel de lângă noi, pe „omul meu”, cum frumos spuneau bătrânii, tot așa uităm să urcăm și să contemplăm un munte ce pornește din spatele casei noastre înspre înălțimile tămâiate de cer. Că Munții Rodnei sunt cristalini prin constituţie şi alpini prin caracter, că domină imperial împrejurimile și par o cetate naturală impunătoare, înveşmântată în codrii seculari şi împodobită cu lacuri glaciare şi râuri spumante, o știu toți străinii întâlniți pe cărări: cehi, slovaci, polonezi, nemți, olandezi… Numai nouă, „apropiașilor”, ce stăm la doar două-trei sate distanță, nu prea ne pasă că acești munți minunați, sălbatici, dar nu întunecaţi şi înfricoşători, ci plini de grandoare, de grație, de gingăşie, deţin cu autoritate supremaţia ținutului de sus al țării și sunt denumiți „Alpii Transilvaniei” sau „Perla Carpaţilor Orientali” ori „Făgăraşii Nordului”, sinuoasa creastă principală cuprinsă între Pasul Şetref şi Pasul Rotunda, de aproape 50 km lungime, având un versant nordic preponderent abrupt în care relieful glaciar este foarte bine dezvoltat şi un versant sudic mai domol, sprijinit de contraforturile unor culmi secundare, la fel de fermecătoare.
Astăzi vă propun o incursiune montană de dificultate medie și care poate fi întreprinsă într-o singură zi dacă facem deplasarea cu cel puțin două mașini: una pe care să o lăsăm dimineața în Stațiunea Borșa, pentru a facilita recuperarea spre seară a mașinii în care ne continuăm deplasarea până în Pasul Prislop. Traseul pleacă din acest punct înspre Muntele Gărgălău, la poalele și în pliurile căruia stau dosite izvoarele râului Bistrița. De data aceasta îi vom admira de departe măreția căci destinația noastră sunt locurile natale ale râului emblematic botezat Bistrița, deși n-are nici o legătură cu orașul la fel denumit, iar la întoarcere, din Șaua Știol ne vom abate de la traseul principal, coborând înspre Cascada Cailor, iar mai apoi spre Stațiunea Borșa.
Un prim popas îl facem în Poiana Știol, termen de origine germană cu înțelesul de loc de intrare în mină. Aici dăm peste un șirag de lapiezuri cu aspect tubular, datorate unei reţele dense de fisuri verticale prin care apa circulă şi treptat le lărgeşte. Tot aici mai aflăm câteva doline succesive aşezate pe treptele de calcar şi ocupate de turbării cu rogoz, pipirig şi roua cerului, precum şi o salbă de lăcuşoare.
Pietrele cenușii, șlefuite de intemperii, sunt impresionante ca înfățișare așa cum sunt ele încolonate, ici-colo încoronate cu tufe de jnepeniș și îmbrăcând felurite forme și chipuri.
Ajungem apoi la magnificul tău de smarald în care este zămislit râul Bistrița. Nu pare ieșit din comun și nici nu promite prea mult prin modestul său loc de obârșie amplasat printre lanurile de jnepeni și bolovănișul de morenă acumulat în zănoaga nordică a unui părinte „prăpăstios” și anonim: Gărgălăul. Nu contează însă de unde pleci în lume, din ce cuib îți iei zborul, ci avântul, abilitățile, ambiția de care dai dovadă, parcursul pe care îl ai și înfăptuirile pe care le aduni, în ample cununi.
Și râul Bistrița are cu ce se „mândrii”. În primul rând prin distanța străbătută, de aproximativ 230 km, fiind cel mai lung râu de interior al României. De asemenea, nici un alt râu al României nu se poate lăuda cu un bazin hidrografic de o asemenea anvergură, Bistrița colectând apele din mai multe masive montane la hotarul cărora curge: Munții Rodnei, Munții Maramureşului, Munții Ţibăului, Obcina Mestecănişului, Munții Suhard, Munții Călimani, Munții Rarău-Giumalău, Culmea Stânișoarei și Munții Ceahlău. Totodată, nu cred să fie râu în România care să prezinte un potenţial hidroenergetic de o asemenea amploare, valorificat deja din plin de câteva decenii, fiind ridicate nouă baraje impozante în spatele cărora stau cuminţi nouă lacuri fascinante.
În prima porţiune de drum, firul firav de apă plecat spre lumea largă poartă numele de Bistricioara, după care, până la Vatra–Dornei, îşi preschimbă numele în Bistriţa Aurie, după fragmentele aurifere ce străluceau altădată în prundişurile sale, traseu pe care această vale formează şase impunătoare sectoare de chei și care a devenit cunoscut, în trecut, prin plutele ce curgeau necontenit la vale .
Prezentând condiții naturale propice (debit constant mare, adâncime suficientă, albie lată, substrat geologic corespunzător şi maluri stabile, solide) râul Bistrița s-a pretat cel mai bine la plutărit. Din timpuri străvechi, materialul lemnos recoltat din pădurile ce îşi oglindesc silueta sobră în undele limpezi ale Bistriţei Aurii a fost preţuit şi întrebuinţat la construirea corăbiilor, fiind transportat prin plutărit liber (sălbatic) la Galaţi. Se mai spune că în secolul XVIII- lea, fiind distrus de un incendiu, Constantinopolul a fost reclădit în parte cu lemnul scos cu plutele din pădurile de pe această rodnică vale a Bistriţei. În perioada 1847-1848 s-a procedat la regularizarea râului şi a afluenţilor săi principali astfel că, după anul 1852 când a fost declarată liberă circulaţia navală pe râul Bistriţa, această activitate de plutărit s-a intensificat.
O amploare deosebită a luat plutăritul pe Bistriţa după al doilea război mondial când au fost construite noi baraje atât pe firul principal al văii ( cele mai mari fiind durate la Bâtca, Iacobeni şi Zugreni) cât şi pe afluenţii săi: Putreda, Bila şi Lala, ce vin din Munţii Rodnei şi de unde coborârea lemnului se făcea până în preajma anului 1960 pe ulucuri de apă. La fiecare stăvilar exista câte un ,,vartaş” care avea obligaţia să păzească barajele, să deschidă şi să închidă porţile după un program prestabilit. Pentru a asigura debitul necesar de apă pentru plutărit, deschiderea barajelor trebuia perfect sincronizată. Întotdeauna se dădea un ,,vorwaser” sau avans de apă prin canalul de scurgere pentru a permite cuplarea plutelor. Întrucât viteza de deplasare a plutelor era mai mare ca al apei, trebuia ca şuvoiul de apă să aibă în prealabil un avans suficient pentru ca acestea să nu eşueze pe uscat. Totodată, pentru ca plutele să nu se ajungă unele pe altele, se lansau la apă la un interval de timp de 10-15 minute.
Pe Bistriţa Aurie plutăritul se făcea în două trepte. În prima etapă plutaşii din Cârlibaba aduceau plutele până la staţia de tranzit de la Bâtca. Acolo exista un primitor-expeditor care prelua plutele din amonte şi le preda plutaşilor din Ciocăneşti care le conduceau până la iazul din Iacobeni sau chiar mai departe. Fiecare plutaş aflat la cârmă (câtă pricepere şi curaj necesita o astfel de muncă?!) avea calitatea de gestionar, lua în primire lemnul pe număr de bucăţi şi dimensiuni şi răspundea de el până la predarea către destinatar în staţia finală. Primăvara, după topirea zăpezilor, când apele erau abundente, barajele erau deschise zilnic pentru plute. Pe măsură ce debitul se diminua, plutele plecau odată la 2-3 zile. Oricum, în perioada de apogeu atinsă prin anii 1960-1970 se plutăreau anual 120 mii metri cubi, farmecul acestei văi voluptoase sporind considerabil prin prezenţa plutelor de mari proporţii şi a neînfricaţilor plutaşi pe undele sale, rămase pentru eternitate în „Plutaşul de pe Bistriţa” – o operetă aparținând compozitorului Filaret Barbu.
Peisajele presărate primprejur sunt potolite, sunt prietenoase, sunt pitorești, și avem timp să le admirăm căci poteca ne duce pașii aproape pe orizontală: Pasul Prislop este situat la 1416 m altitudine, în timp ce locurile de baștină ale râului Bistrița sunt amplasate la 1650 m altitudine.
Cum mereu călătorim, fără să știm nu o dată se-ntâmplă să călcăm pe comori și să trecem pe lângă oameni ce ne-ar putea imediat înfrumuseța și îmbogăți existența. Din același motiv, tălpile noastre nu simt că printre povârnișurile Gărgălăului stau pitite Peştera Aven și Peştera cu 3 intrări, că în Ponoarele Ştiolului avem două avene de dimensiuni apropiate, iar nu departe de Şaua Ştiol (de unde pleacă poteca spre Cascada Cailor) stau ascunse Peștera Ramificată și Peştera Tunel.
Într-un final ajungem și la faimosul „sinucigaș”: pârâul Fântâna, ce pornește dint-un circ glaciar de mari dimensiuni situat la 1650 m altitudine şi care se aruncă în gol pe versantul nordic al masivului Piatra Rea – o monumentală creaţie a naturii în care apele învolburate se lovesc zgomotos de trei trepte așezate pe o diferenţă de nivel de aproape 100 m şi o înclinaţie ce variază între 45 şi 100 de grade, spectacolul oferit fiind unul excepțional și care se reia fără încetare, chiar dacă nu batem îndelung din palme.
Doamne, câte putem face într-o singură zi! Și totuși … cum o putem irosi!