Titlul dat mi-a readus în minte o glumă despre dieta cu mere a ardeleanului de altădată: „Mere ș-o slană, ș-o brânză grasă, ș-o ceapă, de apă, crăpată cu pumnul. Mere ș-o zamă acră de lășcuțe. Mere ș-o tocană cipărată de jițăl. Mere ș-o „polă prinsă-n brâu”. Mere ș-un deț de țuică de pome…”
Dar revenind la îndemnul de început, țin să-l subliniez și să-l argumentez invocând întâi un paradox: omul, uneori, vede (limpede și de aproape), dar nu crede, iar alteori crede, fără să vadă nimic (dar asta nu e rău, căci „Numai cu inima se poate vedea corect. Ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi” -Antoine de Saint-Exupery) și arătând apoi că mignone cum erau (dar nu cât Neghiniță), frumoase foc (de te duceau cu gândul la Albă ca Zăpada), invizibile și inaudibile (precum Dumnezeu), cu inimile înaripate precum îngerii din cerurile cele-nalte și mărinimoase din cale-afară, întru-îndeplinirea dorințelor pământenilor, cu mult peste peștișorul de aur, zânele au reprezentat, pentru generații de-a rândul, fantasma supremă a copilăriei, ele adunând laolaltă speranța, dragostea și bunătatea.
Și tot pe atunci, citind celor MICI – dar cu suflete MARI – din cărțile de povești despre Zâna Măseluță, Zâna Florilor, Zâna Zorilor, Zâna Lunii…, în rol principal, orișicine avea șansa de a redeveni, chiar și pentru câteva clipe, minunea întruchipată, cum a fost „odată, ca niciodată…”
Și Roald Dahl a relevat un adevăr demn de purtat la subsuoara sufletului: „Cei care nu cred în magie nu o vor găsi niciodată”. Iar românii din vechime au crezut în Zânele Măiestre, în Zânele Milostive, în Crăiasa Zăpezii, în Știma Lacurilor (zâna-sirenă descrisă de Cezar Petrescu), în Vâlva Băilor (zâna minerilor, pomenită de Ion Agârbiceanu), în același sens depunând mărturie și o suită „de toponimie” : Peretele Zânelor (Vadu Crișului – Bihor), Valea Zânelor (Sibiu, la poalele Negoiului), Grădinile Zânelor (Cheile Bicazului), Cetatea Zânelor (Covasna), Poiana Zânelor (Borsec), Vârful Zâna (din Retezatul Mic), Grota Zânelor (din Munții Rodnei)… Dar un lac numai al zânelor – unde coborau, pe înserat, înfășurate-n prosop, la scăldat – există numai pe versantul transilvan al Munților Călimani.
Și cum, de ceva vreme, a fost dezincriminată fapta de intrare neîngăduită pe tărâmul zânelor (pedepsită în basme cu orbirea), recomand să lăsăm în urmă Lacul Colibița și să înaintam, cu mașina, pe pârâul Colbul (poate o fi pe aici și praf de stele, și pulbere de zâne ?!) până la bifurcația corespunzător marcată, de unde o luăm la pas, cu sacul – de munte – în spinare, căci intrarea pe traseul, de categorie ușoară, ce ne conduce către Tăul Zânelor este barată, deși drumul forestier e „hârtie”, adică bine-pietruit și adecvat îngrijit.
Oricum, chiar și abordat per pedes, drumul până-n Ținutul Zânelor e o încântare.
Ce șerpuiește printre linii paralele.
„Viața fiecărui om este un basm scris de degetele lui Dumnezeu”, zicea Hans Christian Andersen. Dar și mâna de mamă e o mână de zână bună, zână fiind și „jumătatea mea, mai bună”.
Cu Pârâul lui Irimie alături (un spumant spectaculos), la Cabana Tirimii (Tri Irimii) ajungem.
Pe moșia zânelor, basmul e la el acasă : copacii au prins picioare, ferigile s-au aburcat pe arborii bătrâni, ciocănitorile au făcut tulnice din coloanele lor, iar rădăcinile îmbrățișează pătimaș piatra. O fi vorba de Piatra Zânelor (menilitul) sau Crucea Zânelor (staurolitul) ?!
Nu știu sigur dacă e mai bine pentru natură, dar pentru a facilita accesul copiilor (cineva spunea că oriunde sunt copii, sunt și zâne), poate ar fi oportun să dăm „liber la zâne”, ridicând bariera în prima și în a doua sâmbătă, ori măcar în a patra duminică, din fiecare lună (într-o enumerare exemplificativă), oferind drumeților, chiar și contra cost, posibilitatea de a se deplasa cu mașina până la punctul de plecare, prin pădure, spre poiana vrăjită.
Și după încă douăzeci de minute de urcat molcom prin codru (din păcate, poteca nu e potrivit preparată !!!), pe firul pârâiașului ce dă naștere unor petece de turbărie, efortul de-un ceas și ceva de mers pe jos ne este pe deplin răsplătit de poienița în care odihnește o liniște de nedescris și care e încărcată cu legende locale despre un „ciopor” de zâne și doi ciobani netrebnici care, după ce și-au călcat cuvântul dat, au dat bir cu fugiții.
Pe vreme de vară-primăvară, poiana asta (cu atât mai mult dacă ar fi împrejmuită și îngrijită) e numai bună de învățat alergatul prin ploaie ori după fluturi sau cărăbuși, preumblatul desculț prin rouă sau prin fânețele înmiresmate cu flori de câmp, „statul degeaba”, contemplând formarea și deformarea norilor pe bolta cerului… Și pentru meditație se pretează, iar dacă suntem cu ochii-n patru vom zări și libelule, imitând zborul zânelor.
Noi am urcat recent, la final de „stagiune” hibernală, când „tot tăul e al tău”, tăcerea e totală și, după atâta amar de alb, muntele a căpătat, binemeritat, și-un strop de mov.
Oricum, până să devină un obiectiv turistic de importanță și cu prestanță (la cât s-ar ridica valoric investițiile n-ar fi tocmai un capăt de lume, cum se zice pe Valea Bârgăului), Tăul Zânelor rămâne doar o arie protejată de interes național, situat pe latura nord-estică a Vf. Țiganca (Munții Călimani) și format prin alunecare, lacul miniatural de baraj natural fiind aprovizionat cu apă de un izvor de suprafață.
Poate că trunchiurile căzute pe luciul apei au și ele rostul lor : de a avea unde să se așeze zânele, după o baie bună. Și totuși, dacă am scoate de acolo lemnele și le-am lucra, chiar și din topor, croind câteva bănci, zânele sigur s-ar însori îndelung pe ele. Iar câtă vreme au treabă în altă parte, și turiștii s-ar putea odihni.
Până atunci, vă propun să credem în zâne zămislite dintr-o floare și-o rază de soare !
Preschimbându-ne viața într-un basm de poveste, cu simțiri dumnezeiești și priveliști pitorești !
Cu o condiție : să dobândim abilitatea de a visa cu ochii deschiși și de a crede în magie !
Nu e o slăbiciune și nici vreun semn de prostie, căci așa cum spunea Nichita Stănescu : „Nu ești zănatic dacă vezi zâne !”