La capitolul „Pietre care vorbesc”, de curând mi-am împiedicat privirea de zidurile ce îmbrățișează straniu verticala și care amintesc despre măreția de odinioară a Castelului Kornis, înălțat cu peste patru secole-n urmă pe platoul de deasupra satului Mănăstirea, aparținând de comuna Mica, căci din locul în care o cotim strâns la dreapta către Dej, când ne deplasăm pe ruta Bistrița – Cluj, prin Braniștea și Sânmărghita, la nici trei sute de metri distanță de intersecție ne întâmpină ruinele acestui castel-cetate considerat, până la finele celui de-al doilea război mondial, o splendidă bijuterie arhitectonică a Transilvaniei.
Pietrele clădite-n pereți, aflați într-un echilibru precar, povestesc, pe-ndelete, de Benediug, vechea denumire a satului, derivată din Szentbenedek, aici ființând cu secole-n urmă o mănăstire ocrotită de Sf. Benedict, și mai ales de Kristof Kereszturi, prefectul de Dej, cel considerat întemeietorul ansamblului aristocratic, ce a fost împroprietărit cu acest domeniu de către principele transilvănean Ștefan Bathory și care, în anul 1573, a pus piatra de temelie a castelului în stil renascentist, dăruit apoi, cu titlu de zestre, fiicei Katalin, cu prilejul căsătoriei cu Baltazar (Boldizsar) Kornis, familie nobiliară în stăpânirea căreia a rămas imobilul până la instaurarea regimului comunist.
Doar turnul de la intrare mai stă încă strașnic în picioare, dar fără a mai fi astăzi flancat de cei doi inorogi amplasați lângă podul ce ducea la castel (au fost demontați în urma unei tentative relativ recente de furt), el fiind cunoscut, din acest motiv, și sub denumirea de Castelul cu inorogi, mitologicul cal alb cu corn fiind pus de Korniș și pe blazon.
Ies în evidență cele două locașuri, rămase de ceva vreme goale și săpate-n zid, ce amintesc de Maica Domnului, protectoarea castelului, și de reproducerile-n piatră a icoanei înlăcrimate, făcătoare de minuni, de la Mănăstirea Nicula, ce întâmpinau oaspeții, una pe latura interioară a turnului rămas încă în picioare, iar cealaltă deasupra intrării în clădirea centrală a castelului.
Peste tot, pietre care vorbesc despre neputință, despre nepăsare… Doamne, în ce părăsire zac!
Am dat și peste piatra care șoptește despre Karoly Kornis, un mare erudit al epocii sale, biblioteca de aproape nouă mii de cărți – de neprețuit – și colecțiile unicat de istorie naturală, pe care, cu trudă și cu pricepere, le-a adunat, fiind distruse ori sustrase, din prostie și cu furie, după naționalizarea imobilelor nobiliare. La degradarea castelului a dat o mână de ajutor și vântul, și ploaia, și înghețul, dar cum s-a întâmplat cam peste tot prin țară, nu m-aș mira dacă aș afla că și în acest „caz de necaz” au pus umărul și cetățenii, îmboldiți, cu ocazia schimbărilor succesive de regim politic, de celebrul instinct „Ia și tu măcar ceva – Nu fii prost !!! -, dacă toți au luat ce-au apucat și-au mai aflat” : o roabă de cărămizi, desprinse din zid, pentru un cuptor în curte – care nu a mai fost făcut; o pasăre exotică împăiată, ce a sfârșit la gunoi aruncată; o carte rară, legată-n piele, scrisă în latină și depusă în latrină; un bol de Boemia numai bun de băut apă cloșca cu puii; o grindă încrustată sau o piatră sculptată puse la păstrare, de pomană, după casă…
Atingând stâlpii circulari ai fântânii octogonale (ca în orice altă gospodărie piesa de rezistență – și subzistență – a curții) și închizând ochii, am simțit parcă fierbinți harnicele palme ale trecutului, depuse de multă vreme în pivnițele istoriei.
Iar pe locul drept și întins, înconjurat pe timpuri cu ziduri și prevăzut cu bastioane și mai multe pavilioane, am aflat și două scaune postate cu spatele la ruine, puse parcă dinadins acolo pentru spiritele perechilor nobiliare ce au trăit și au murit în clădirile acestui castel, dacă vor poposi vreodată pe aici, dar să nu care cumva să zărească zidurile ce-și așteaptă aminul.
