Nu doar „domnii” cei înalți și înfumurați au lucruri de dezvăluit, ci și semenii lor mai scunzi, senini și supuși, cuminți și rămași curați la suflet, în pofida încrengăturilor de încrețituri răsărite la colțul gurii și coada ochiului.
Și Munții Țibăului sunt munți mici, dar mărinimoși din cale afară în povești și priveliști. Prima impresie pe care o încerci când calci pe culmile lor este că execuți un simplu „exercițiu de smerenie” montană, și totuși imaginile și istorioarele pe care umil și generos ți le așează la picioare te îndeamnă să-i păstrezi permanent aproape de sufletul tău.
Munţii Ţibăului sau Obcina Ţapului (cum li s-au mai spus) pot purta porecla de „Munţii Tăcerilor Triste”, dat fiind pacea apăsătoare aşternută aici după larma şi lacrimile din timpul războaielor purtate în mod repetat pe povârnişurile lor.
Având în vedere poziţia geografică pe care o ocupă şi particularităţile geologice pe care le prezintă, Munţii Ţibăului nu pot fi incluşi în masivul maramureşean şi nici înglobaţi în obcinele bucovinene, ridicându-se ca o structură montană distinctă situată în stânga sectorului superior al râului Bistrița Aurie.
Sunt munţi izolaţi, sălbatici şi singuratici, puțin cunoscuţi şi cercetaţi, de dificultate medie, cu relief ruiniform şi care poartă la tot pasul urmele celor două războaie mondiale : şiraguri de tranşee, o puzderie de cazemate săpate manual în stâncă, nenumărate pâlnii de obuze (rănile pământului fiind acum acoperite preponderent de afininiş) şi multe cimitire cu eroi necunoscuţi.
Pe parcursul Primului Război Mondial, acest ţinut tăcut, acum pustiu şi paşnic, a fost aprig disputat între austrieci şi ruşi, frontul fiind fixat o perioadă îndelungată de timp pe acest masiv muntos, mărturiile acelor lupte încrâncenate fiind păstrate parcă cu sfinţenie şi spre eterna aducere-aminte, fragmentele de muniţie explodată ce ies la iveală în zona alpină subliniind amploarea şi durata confruntărilor militare desfăşurate în zonă.
Cu o suprafaţă de aproximativ 76 km pătraţi (aflându-se aproape în totalitate pe teritoriul comunei Cârlibaba) şi altitudini ce variază între 930 metri la Cârlibaba şi 1661 metri în vârful Ţapu Mare, masivul muntos al Ţibăului face parte din familia munţilor cu întindere mică spre mijlocie și altitudine medie, cu menţiunea că hotarul de nord al acestor munţi coboară până pe linia de frontieră ucraineană, pentru a cuprinde sudul Baranovei.
Altitudinea maximă este atinsă în vârful Ţapul Mare (1611 m), dar şi celelalte vârfuri merită atinse, fiind puncte de belvedere, perspectiva oferită asupra împrejurimilor fiind generoasă, cu menţiunea că, la poalele lor mai vibrează de viaţă cătune ce conţin comunităţi de huţuli (ucraineni ce au venit cu secole în urmă din Ceremuş) şi ţipţeri (urmaşii coloniştilor germani aduşi de la minele din Zips, Cehia).
Au ca avanpost chiar emblema lor: Piatra Ţibăului, aşezată la confluenţa râului omonim cu Bistriţa Aurie, un bulz imens compus din gresii dispuse peste şisturi cristaline, urmând apoi porţiuni de marne peste care sunt suprapuse calcare stratificate. Peretele de stâncă, puternic surplombat, are peste 70 de metri înălţime, fiind declarat în prezent rezervaţie geologică.
Din punct de vedere turistic, merită efectuat în acest ţinut necunoscut, de preferat cu maşini de teren, circuitul turistic al văilor Ţibău şi Cîrlibaba, cu o lungime de aproximativ 52 de Km, ce pot fi parcurşi lejer în 3-4 ore, efortul fiind răsplătit cu prisosinţă, de privelişti uimitoare şi inedite, Piatra Roşie întâmpinându-ne cu drag, la margine de drum, imediat după vărsarea pârâului Codreava în valea Ţibăului.
Dar în aceste meleaguri necunoscute, binecuvântate acum de tihna tainică dobândită după truda armelor şi înnobilate de unele legende ale aurului ascuns de hoţi, pot fi urmate la fel de bine spre relaxare şi drumul forestier Lelici (ce oferă minunate panorame spre cătunul Fluturica, cocoţat pe culmea muntelui), calea Dovriluca (ce ne urcă susţinut în arcul de cerc montan de mari proporţii pe care îl formează Măgura Mare) ori drumurile forestiere ce purced la drum din vecinătatea cantoanelor silvice Măgura Mare (situat pe valea Ţibăului) şi Juravlea (aşezat dincolo de culme, pe valea Cîrlibabei) ce ne conduc cel mai iute în „miezul minunat” al Ţibăului compus din vârfurile Măgura Mică, La Troiţă, Ţapul Mare, Ţapul Mic şi Iedu.
Punctul nodal al vastei reţele de drumuri şi poteci este Cantonul Silvic Prestânci de unde, în stânga putem apuca pe drumul secular a Sâlhoiului (ne oferă şansa de a atinge facil Sfinxul Zâmbroslavului), putându-ne îndrepta prin pasul Măguricea, spre satul Şesuri (situat la şoseaua naţională Iacobeni-Vişeu), fie spre Baia-Borşa, peste Jupania, trecând aproape de circul glaciar şi rezervaţia de pin pitic. Dacă urmăm însă drumul ce urcă alene în dreapta spre cumpăna de ape străjuită de Vărful Stânii, ajungem în Valea Cârlibabei, de unde odată ajunşi la Podul Negru ne putem abate pe străvechiul drum de care ce ne duce spre Izvoarele Sucevei, prin pasul Bobeica.
Pentru a ajunge în Munții Țibăului, am urmat firul Someșului, spre izvoare, făcând un prim popas în Pasul Rotunda (1271 m altitudine), unde ne-a întâmpinat crucea metalică ridicată deasupra fostelor cazemate de război și a câtorva case de vacanță clădite în poiană.
Munții Ţibăului au împrumutat câte ceva din farmecul Gutâiului şi Călimanilor, căci printre codrii bătrâni, întunecaţi, pavaţi cu muşchi gros, moale, de culoarea smaraldului, dar şi pe culmile golaşe, răsăr nenumărate şi felurite grupuri statuare de piatră. Aceste pietre cumpănite, solitare sau adunate laolaltă, au trupuri şi chipuri ciudate, enigmatice, dându-ţi impresia că ai intrat incognito într-o dispărută şi mereu căutată lume de basm.
Nicăieri n-am aflat un trup de munte mai sfârtecat de război, urmele și traumele fiind prezente pretutindeni: tranșee, pâlnii de obuze, cazemate săpate-n stâncă.
Spectaculoase sunt și priveliștile cu orizont larg, văzute de departe și de la înălțime. Deşi altitudinea Munților Țibăului nu e foarte mare, senzaţia de acoperiş a lumii este prezentă, la fel ca în Ceahlău şi Ciucaş. O lume de munţi se desfăşoară împrejurul nostru, astfel că de aici văzute, şi culmea Suhardului şi creasta Rodnei par mai scunde şi mai umile.
În final, vă ofer cu drag trei fotografii de colecție.
Și nu uitați: așa cum aflăm semeni săraci spiritual printre cei cățărați pe catul de sus al societății, dar întâlnim oameni încântători la „talpa țării”, tot așa sunt munți mari care nu exprimă mai nimic și munți mărunți ce ne așteaptă încărcați de daruri. Nu ezitați să-i căutați.