Schimbarea de regim politic, petrecută la finalul anului 1989, ne-a redat libertatea exercitării depline a dreptului de a acumula capital, fiind demarată, de îndată, o luptă acerbă pentru căpătuială, inclusiv prin speculă și alte forme de prădare și înșelare a aproapelui. În acele vremuri de tristă amintire, excesiv de pragmatice, nu o dată am fost interpelat, în preajma munților și cu o umbră de ironie-n glas, încotro mă preumblu sprijinit în băț și cu traista goală – fără a căuta să culeg un folos practic oricât de mic. Știam că n-am cum să le schimb percepția, așa că îmi vedeam liniștit de drum… Și apoi, chiar dacă aș fi încercat, cine m-ar fi crezut că îmi era plin rucsacul cu frumuseți din cele alese.
Descumpănit am fost și când, cu mulți ani în urmă, stând pe o bancă pusă la poartă, un bătrânel de prin părțile locului a intrat în vorbă și m-a întrebat dacă mă duc pe „Moghila lu Dumnezău”. Am ezitat să dau un răspuns, nedându-mi seama dacă grăia „în dodii” ori chiar în batjocură. Văzându-l îmbrăcat în straie populare și zărindu-i flăcăruia caldă din privire, am stat locului și i-am răspuns că intenționez să urc pe Giumalău. S-a uitat cu drag la mine și mi-a zis: „Da, da… e mândru tare acolo sus, pe dâmbu lu Dumnezău”. Nu auzisem de asemenea porecle date acestui munte. Mi se păreau și lipsite de sens, cât timp toate sunt ale lui Dumnezeu, chiar dacă omului îi face plăcere să spună cu trufie, cu egoism : casa mea, ogorul meu, copilul meu, viața mea…
Abia pe vârf am înțeles. Mă încerca o intensă și interesantă senzație de ziua a șaptea, aceea a satisfacției lucrului împlinit temeinic și a pomului ce se odihnește după ce a rodit bogat, precum a promis, și o face într-o liniște absolută, de început de lume: adâncă și netulburată. Poate și pentru că, întâmplător, în aceea zi, am fost singurul musafir al muntelui. Doar eu cu mine eram pe creștetul muntelui și, totuși, parcă nu eram singur. Plutea în aer ceva tainic, imprecis, amestecat, mai presus de ființa și de spiritul meu, de om de rând.
Urcasem în Giumalău într-o zi de toamnă târzie, când orizontul e limpede ca apa de cleștar și ochiul are căderea să străbată nestingherit până departe. Din instinct, am adoptat atitudinea „Gânditorului de la Hamangia” și am privit îndelung peste lume (cum cred că făcuse și Dumnezeu după zidirea ei), fără a destrăma vraja acelor momente în încercarea de a imortaliza imaginile. Coincidență sau nu, ca niciodată – și ca un făcut de nedesfăcut -, nu-mi luasem cu mine aparatul de fotografiat, iar de telefon mobil, pe vremea aceea, nici pomeneală. Prin urmare, priveliștile pitorești mi-au rămas întipărite pe retina memoriei, și simțirea la fel, în pliurile sufletului.
Impresia de stăpân a lumii era amplificată și de faptul că în Bucovina, toate drumurile urcă în Giumalău, ca într-un munte mare (are aspect de stog) și sfânt. Mai întâi de toate e drumul ce leagă, peste munte, satul Chiril de comuna Pojorâta, din care se desprinde în Fundul Colbului (în traducere liberă, capătul prafului) o potecă bine bătătorită ce te conduce destul de ușor în Giumalău. Și satul Zugreni poate fi folosit ca punct de pornire, și din Rusca urcă două trasee (unul ce urmează firul văii și altul ce trece prin Vf. Bobeica), și din Vatra-Dornei suie molcom o cărărușă ce face popas în Vf. Bârnărelu și o potecuță ce cuprinde Obcina Mare, și din Mestecăniș o putem apuca, și din Valea Putnei putem pleca… E împânzit și împestrițat Giumalăul de marcaje turistice: bandă roșie, punct albastru, bandă galbenă, cruce roșie, bandă albastră, triunghi roșu. Giumalăul e uriașul cel blajin, e miezul Bucovinei și cum stă spășit deoparte, înconjurat doar de mulți munți mărunți, nici n-ar fi de mirare ca Domnul să șadă pe aici câteodată și să privească, cu mâna streașină sub frunte, peste culmile vălurite, înspre toate zările pământului.
Fiind așezată departe de „civilizație”, într-un locșor minunat și îmbrățișată de o trainică tăcere, și Cabana Giumalău pare desprinsă din povestea cu facerea lumii.
Ca iubitor-practicant de munte, nu o dată am avut parte de vârfuri ce nu s-au lăsat cucerite de la prima încercare. A fost nevoie de timp, de răbdare, de încăpățânare… Giumalăul l-am urcat însă din prima, așa cum am spus: neînsoțit de nimeni, fără a întâlni pe cineva și fără a putea face dovada ascensiunii cu vreo fotografie. La ceva ani distanță, în anul 2006, cu părtașii din echipa „Bistrița Montan” am ajuns iarăși în perimetrul Munților Rarău-Giumalău. Fiind operat la picior (după o tură făcută, fără genunchiere, în Peștera Izvorul Tăușoarelor) și cum abia ieșisem din spital, mi-am rezervat rolul de „baci”, ce are în grijă tabăra de bază. Ca atare, pozele mai sus prezentate au fost făcute, cu acel prilej, de către bunii mei tovarăși de drumeție, iar fotografiile superbe realizate pe timp de iarnă aparțin unuia dintre ei ce s-a încumetat să urce Giumalăul la sfârșitul iernii anului curent, folosindu-mă de ele pentru a putea oferi un contrast de mari proporții (conferit de anotimpurile diametral opuse) și, totodată, pentru că sunt mult mai aproape de imaginile de panoramă de care am avut și eu parte la singura ascensiune pe Giumalău, fiind de notorietate că pâcla verii face deosebit de dificilă deslușirea depărtărilor.
Atunci, în anul 2006, în timp ce așteptam întoarcerea părtașilor de munte la locul de campare, am realizat că poate nu tocmai întâmplător n-am putut urca din nou pe Giumalău. Uneori, dăm prin viață peste experiențe extraordinare – înțesate emoțional și însoțite de incursiuni interioare – ce merită statut de unicat. Căutând să le repetăm este posibil ca impresiile culese a doua oară să nu se ridice la nivelul așteptărilor și să pierdem din portofoliul sufletului un șirag de amintiri ce ne călăuzesc, ne inspiră și ne animă parcursul.
