După umila mea părere, în lumea basmelor românești – și nu numai – ZMEUL (fiul Babei Cloanța Cotoroanța), imaginat ca un uriaș cu statură impresionantă și puteri ieșite din comun, ca o întruchipare fabuloasă a forțelor răului, este întrecut pe palierul destul de aglomerat al personajelor negative numai de către lupul ce o înghite pe bunicuța (și pe „Scufița roșie”) ori care papă doi iezi (din cei trei) și, ca supremă batjocură, le pune capetele-n geam – adevărate povești de groază pentru adormit copiii.
Spre deosebire de „lupul cel rău” (o prejudecată populară ce ni se inoculează încă din copilărie), „Zmeii” – ce trăiesc (trândăvesc) musai pe tărâmul celălalt – au prostul-obicei de a captura doar domnițe de viță nobilă ori care au devenit celebre pentru frumusețea lor, pe care le închid în turnuri fără de scări (fără a le pricinui însă vreun rău) mânați de speranța că vor accepta, nesilite în vreun fel, să spună „Da!” cererii în căsătorie. Indiscutabil, zmeul rămâne un tâlhar la drumul mare, dar unul cu ceva principii la purtător și care, pentru a-și păstra prada ce-a poftit, se bate fantastic cu „fătul cel frumos” (ca un erou, ca un viteaz fără pereche – de aici și vorba „s-a luptat ca un zmeu”), și o face temeinic, timp de trei zile și trei nopți, fiind îngropat până la brâu, iar ulterior până la gat, și declarat pe veci înfrânt.
Și încă o simplă precizare: nu e de mirare că are și înțelesul de căpcăun ori de balaur cu șapte capete, în condițiile în care cuvântul zmeu provine de fapt – cel mai probabil – din slavul „zmeia”, ce înseamnă șarpe, chiar dacă zmeu aduce a zeu ori a zmeură. Oricum, cred că lipsește, din peisajul poveștilor, un basm cu final fericit având ca protagonist un zmeu, cât un zimbru, vrăjit de-o zână minionă.
Acestea fiind zise… înțeleg să prescriu un traseu turistic pentru toate vârstele, ce se desfășoară prin „Grădina Zmeilor”, deschisă publicului în coasta satului Gâlgău Almașului (comuna Bălan, județul Sălaj). Traseul pleacă chiar din parcarea adecvat amenajată – din care se răsfiră miresme de plăcinte fierbinți – și urmând ușor indicatoarele, pe alei pietruite, scări pavate și poteci bine bătătorite, statornicite sub tavan de umbră deasă, dăm peste un ansamblu de stânci, risipite prin codrul cel verde și care compun o arie protejată cu relief ruiniform, o rezervație naturală de natură geologică, floristică, faunistică și peisagistică.
Numai zmeii cerului cunosc adevărata proporție a lucrurilor, căci perfecta perspectivă e oferită de depărtare și înălțare.
Și câte povești încântătoare (pe deasupra, și de-a dreptul nemuritoare) ne șoptește la ureche Mama-Natură, imediat ce ne punem capul în poala ei, închidem ochii și ne închipuim împrejurările și întâmplările, știute și neștiute, pe pământ petrecute.