Zmeu, Zmeoaică, Zmeurică…

După umila mea părere, în lumea basmelor românești – și nu numai – ZMEUL (fiul Babei Cloanța Cotoroanța), imaginat ca un uriaș cu statură impresionantă și puteri ieșite din comun, ca o întruchipare fabuloasă a forțelor răului, este întrecut pe palierul destul de aglomerat al personajelor negative numai de către lupul ce o înghite pe bunicuța (și pe „Scufița roșie”) ori care papă doi iezi (din cei trei) și, ca supremă batjocură, le pune capetele-n geam – adevărate povești de groază pentru adormit copiii.

Spre deosebire de „lupul cel rău” (o prejudecată populară ce ni se inoculează încă din copilărie), … Citește mai departe