În vremurile tulburi pe care le traversăm, când omul dă impresia că a capitulat în fața mașinăriilor pe care le-a meșterit (devenind cel puțin dependent, dacă nu cumva chiar a fost legat cu lanțurile grele ale robiei), când spațiul se restrânge – și distanțele se scurtează -, iar timpul a luat-o la picior, în pas alergător, obișnuim să culegem cu brațul tot ce aflăm pe cale și să le clădim movilă în curtea sufletului, fără a le cerceta, căci nu mai e timp nici pentru arhivarea amintirilor, nici pentru decantarea impresiilor, nici pentru tragerea concluziilor, nici pentru efectuarea corecțiilor de itinerariu… Și cum zilele trec în zbor – și anii asemenea lor -, trăim la întâmplare de azi pe mâine (din ce pică, în absența unei foi de lung-parcurs) și ne grăbim spre nicăieri, câtă vreme nu prea avem o destinație precis stabilită și nici măcar o direcție clară în care ne îndreptăm. În astfel de împrejurări, nu o dată mi se pare că ne rotim, în matca de larmă plină a lumii, într-un cerc adormitor, cuprinși de vraja strălucirii staniolului în care ținem învelite nimicurile pe care le-am agățat, ostentativ, în pomul vieții. Și ce temeinic și cu folos l-am putea împodobi, că nu imposibilul ni se cere, nu îndeplinirea unor cerințe situate dincolo de limitele firești ni se pretinde, ci înfăptuiri de bun-simț și mici-minuni precum preschimbarea mândriei în smerenie, a nepăsării în mărinimie, a vrăjmășiei în pace…
E de notorietate că știm tot mai multe, dar pierdem din vedere esența lucrurilor, omitem scopul călătoriei și uităm să urcăm, să înaintăm pe drumul devenirii întru desăvârșire. Și interesant este că, deși nu suntem stăpâni nici pe biata clipă, amânăm pregătirile de plecare spre veșnicie pentru ziua de luni din săptămâna ce vine – ori după revelionul ce urmează – împotmolindu-ne în confortul fotoliului din fața televizorului și în multe alte inutile preocupări. Și când mă gândesc la bătrânii copilăriei mele – petrecută printre iloanii-mici – ce „ceteau” fără contenire, la lampă, din scriptură, murmurau psalmi în timp ce „trebăluiau” prin ogradă, băteau mătănii, țineau cu strășnicie posturile, se îngrijeau cum se cuvine de sufletul răposaților, primeau și ospătau călătorul ca și cum ar fi fost vorba de Dumnezeu, mângâiau creștetul nepoților și le dădeau povețe înțelepte…, într-un trai patriarhal și o plăcută preumblare spre rai.
Fără a încerca să contest schimbările survenite sau greutatea poverii ce ne este încredințată, și indiferent în ce pasă proastă am fost împinși ori în ce plasă de griji suntem prinși, consider că trebuie să ne scuturăm privirea de pământul în care scotocim, să o înălțăm spre cerul cel înalt și să o apucăm cătinel pe potecuța pe care cei atinși de aripa geniului – și a sfințeniei – ne-au presărat, cu nesfârșita lor dragoste duhovnicească, firimituri (cimilituri) și pietricele de stele (ca în povestea cu Hansel și Gretel a Fraților Grimm), pentru ca nu cumva să rătăcim drumul către casă, către casa nemuritoare a sufletului.
„Trag două concluzii. Întâi, adevăratele temeiuri ale concepției creștine : absolutul și paradoxul. Apoi, divinitatea lucrează amănunțit și cu pricepere, și când răsplătește și când pedepsește. Se înșală amarnic toți cei ce cred – și nu-s totdeauna nerozi – că-l pot duce pe Dumnezeu, că-l pot șmecheri. Nicidecum. Dă sau bate cu nespus de migălit rafinament. De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic etc., e și foarte deștept.” – Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii
„Înțeleg mai întâi că în lumea aceasta suntem cu totul părăsiți de Dumnezeu, așa cum constată și Simone Weil, și că această părăsire totodată este și semnul suprem al existenței și dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu, zice ea, se retrage în chip absolut, ca să ne îngăduie a ființa (altminteri prezența lui ar fi echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvârșită libertate și să asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndrăznețului nostru act de credință.” – Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii
„Va să zică nu scăpasem. Capul face, capul trage. Prins în cuptor, înăuntru. Ce-ai vrut, băiete, ai avut. În mocirlă. Și de nicăieri nimic. Și groapa, genunea, tot acolo, răbdurie. Și atunci m-am aruncat în apa neștiută, fără a fi învățat să înot și cu ochii închiși; în cuptorul încins. Crezând numai pe jumătate, ori pe sfert, ori și pe mai puțin, aproape deloc, dar atât de nenorocit încât, nenorocirea însăși substituindu-se credinței, m-am încredințat. Poate că de aceea am și fost ascultat.” – Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii
„Obișnuita formulă „iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți” este înlocuită, pentru că Domnul știe că nu toți oamenii se iubesc pe ei înșiși. Sunt unii supărați și bosumflați, care nici pe alții și nici pe ei se iubesc. Domnul, prevăzător, nu ia drept punct de referință dragostea de sine – care poate lipsi -, ci dovedita lui dragoste – dovedită cu sânge, chin și moarte – față de oameni, singura specie la care egoismul poate fi înfrânt de invidie și râcă.” – Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii
„Nenorocirea este că veacuri de-a rândul – și acum mai mult decât oricând – până și oamenii de bună-credință (mai ales ei) văd în creștinism un fel de vag și blând cretinism, bun pentru bigoți, creduli și ființe pierdute cu firea. (…) Creștinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un mod de a trăi și o soluție și e rețeta de fericire. (…) Creștinismul dă pace, liniște și odihnă – dar nu serbede și monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobației celei mai riscante. Un trapez la mare înălțime – și nici o plasă dedesubt.” – Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii
„În creștinism Domnul e mereu prezent, dar nu împietează nici o clipă asupra absolutei noastre libertăți. Stă la ușă și bate. Nu intră nechemat. Iar înainte de a da, întreabă : crezi tu că pot ? Nu întreabă dacă solicitantul e vrednic de a primi, ci dacă e liber de a crede. Și de răspuns răspunde tot pe măsura libertății : fie ție după credința ta.” – Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii
„Poți să nu păcătuiești de frică. E o treaptă inferioară, bună și ea. Ori din dragoste : cum o fac sfinții și caracterele superioare. Dar și de rușine. O teribilă rușine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în fața unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în fața unei femei bătrâne, a fi înșelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îți vine greu să păcătuiești, ți-e teribil de rușine. ”- Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii
„Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți. (…) Nu, slujitorilor diavolului, șmecherilor. prea le-ar veni la îndemână să fim proști. Dumnezeu, printre altele, ne poruncește să fim inteligenți. (Pentru cine este înzestrat cu darul înțelegerii, prostia – măcar de la un anumit punct încolo – e păcat : păcat de slăbiciune și de lene, de nefolosire a talentului. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns.)
„ – Kierkegaard despre rugăciune: „Omul care trăiește în vremelnicie își închipuie și crede că la rugăciune esențialul, scopul silinței lui este că Dumnezeu aude ceea ce el îl roagă. Și totuși, în veșnicul înțeles al adevărului e tocmai pe dos: rugăciunea nu are temei în adevăr când Dumnezeu aude ceea ce e rugat să împlinească, ea are temei când cel care se roagă nu încetează de a se ruga până ce ajunge el însuși cel care aude ce vrea Dumnezeu. Omul vremelniciei face risipă de vorbe și în consecință devine exigent când se roagă; dar acela care se roagă cu adevărat se mărginește să asculte.” – Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii
„Dostoievski o știa de mult : A trăi fără Dumnezeu nu-i decât un chin… Omul nu poate trăi fără a îngenunchea. Dacă-l alungă pe Dumnezeu, îngenunchează în fața unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar. Sunt idolatri cu toții, nu atei. (…) Și marele oftat fierbinte al lui Loyola se ridică din acest haos: La ce bun să ai totul, dacă n-ai suflet ? ” – Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii
„ – La urma urmei s-ar putea ca Dumnezeu nici să n-aibă nevoie de a ne pedepsi. Își întoarce fața de la noi : ceea ce înseamnă că ne retrage harul său ocrotitor și ne lasă-n voia întâmplărilor și interconexiunilor lumii materiale. Intrăm sub zodia hazardului și mecanicei: vai nouă !” – Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii
„Dumnezeu a creat lumea inocentă, fără de rău. Dar pe om l-a creat liber, adică liber de a crea răul, de a-l introduce în lume. Acesta e riscul pe care și l-a luat Dumnezeu prin actul creațiunii…” – Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii
„Codul genetic ? Fixat și, invariabil, programat. Constituția atomului ? Numai după anumite modele arhetipale, programate. Limbajul ? Structurat și el, ca inconștientul, după program. Invarianța speciilor ? Tot dovada unor limite prevăzute. Rețeaua legăturilor de rudenie ? Cu numeroase variante, dar nu infinite, deci iar structuri, programare. Acestea sunt viziuni cibernetice ale lumii, adică tot atâtea recunoașteri ale unor modele. Să fie toate spontane și întâmplătoare ? Aida, de ! Cibernetica este suprema dovadă rațional științifică a creației, noțiunea universală de programare nu mai îngăduie nici o îndoială cu privire la existența Creatorului.” – Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii
„Unde e ? Să vă spun eu unde e. (…) Nu e nicăieri. E pretutindeni, ca și în lume. (…) Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns, zic francezii. Iar englezii și mai precis: se mișcă într-un mod misterios. (…) Minunile există. Dumnezeu lucrează mereu. (…) Iar mila Domnului e bogată; când trece, se întâmplă ca poala hainei lui să atingă pe te miri cine.” – Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Polirom, 2008
