În lumea satului – clădită cândva numai din lemn și piatră – dăm la tot pasul de pietre: din capul unghiului, de hotar, de temelie, de încercare, de poticnire, de moară…, iar vocabularul țăranului român e înțesat de expresii presărate cu pietre: a fi de piatră (fără milă); a fi tare ca piatra (sănătos tun), a avea o piatră pe inimă (un necaz sau o neliniște); a pune prima piatră (unei lucrări); a scoate galbeni și din piatră-seacă; a pune carul în pietre (în dungă); a se lăsa un ger de crapă pietrele; a număra pietrele (a umbla fără rost); a ajunge piatră pe capul cuiva (povară); a sta sub piatră (rupt de lume)… Și proverbe înțelepte cu pietre ne-au lăsat moștenire strămoșii: piatra care nu se rotește prinde mușchi; piatra care se rostogolește nimic nu dobândește; piatra la deal nu se duce; piatra când pleacă la vale, multe alte pietre trage după ea; piatra care te lovește nu vine de departe; cine noroc are, pune-n piatră și răsare…
Și asta nu e totul: Neamțul are o piatră-municipiu reședință de județ și o pietricică de sat: Piatra Șoimului. Și Oltul are, în Oltenia, o piatră-orășel, iar Hunedoara se mândrește cu Sântămăria de Piatră și Ohaba de sub Piatră. Munții Bucegi se învecinează cu Piatra Mare și Piatra-Craiului, în timp ce lângă Rimetea (județul Alba) stă de strajă Piatra-Secuiului, ambele albe la înfățișare precum satul din Buzău (Piatra Albă) ori punctul de panoramă din Gilău (Piatra lui Lucaci). Și lista poate continua pe aceste coordonate, cunoscute fiind și Piatra Detunata, și Piatra Despicata, și două așezări bistrițene de piatră (Piatra, aparținând de comuna Chiuza, și Piatra-Fântânele, din Pasul Tihuța), și două arii protejate de interes național situate în partea vestică a Munților Călimani: Piatra-Corbului (aflată pe raza localității Dumitrița) și Piatra-Cușmei.
Venind dinspre Bistrița, din Iad (cum a fost denumită comuna Livezile până în anul 1964) se desprinde, spre dreapta, un drum ce duce către rai: o vale verde, lungă, largă și liniștită, unde își au așezate cuiburile „Ansamblul rural Dorolea” și satul din sus: Cușma. Și dacă, așa cum se spune în popor, raiul are ca străjer pe Sfântul Petru, paradisul desfășurat în vârful acestei văi este patrulat de urșii din Dealul Negru. Din acest motiv, nu se recomandă drumeția solitară pe păienjenișul de drumuri bine pietruite ce se desprind de la „Apeduct” ( de aici alimentau sașii, cu apă, orașul) și care duc înspre Pietriș, Cetate, Budacu de Sus și Bistrița-Bârgăului, în timp ce oferă vaste vederi spre împrejurimi.
În „Citadela”, Antoine de Saint-Exupery constata că „piatra nu speră să fie nimic altceva decât piatră dar, colaborând, se alătură altor pietre și devine templu” și tot el remarca că „un morman de pietre încetează a fi un morman de pietre în momentul în care un singur om, care îl contemplă, vede în el imaginea unei catedrale.”
Peste tot ne răsar în cale mici minunății, ivite parcă din crenguța vrăjită a vreunei zâne.
Verdele e rodul iubirii dintre albastru (bolta cerului) și galben (soare). Când îl admirăm însă, dintre coloanele cenușii, ochii ne sunt invadați de străluciri, de scânteieri…
Rezervația naturală Piatra-Cușmei (declarată astfel prin Legea 5/2000) este, în fapt, un masiv de stâncă sură, acoperit parțial de pădure și înconjurat de multe rarități floristice: cupa-vacii, unghia-păsării, urechea-iepurelui, piciorul-cocoșului, mălaiul cucului, mierluța ori vulturica, rezumându-mă la enumerarea lor în sugestivele supranume populare, căci vie a fost inspirația și imaginația țăranului român în atribuirea de porecle, nu chiar după ureche.
Și poate nu e lipsit de sens să ne amintim că țăranul român, cel de odinioară, când întâlnea un semen pe cărare, nu spunea sec și în sinea sa: „Un om!” și trecea-nainte, uitându-se în altă parte, ci îi da binețe aproapelui său, îl întreba încotro se ducea, îl ospăta cu ce avea și, după o strângere sinceră de mână, îi ura să se ducă cu Dumnezeu alături. Când zărea un copac sau o stâncă, el nu-și zicea simplu: „Un lemn!” sau „O piatră!”, ci le „prețăluia”; când o păsare cânta în imediata lui vecinătate, sta locului câteva momente și asculta; când călca desculț prin pajiști cu steluțe colorate și înfiorate de miresme, se apleca și culegea buruieni de junghiuri, de descântec, de „inimă rea”… pe care le usca, puse mănunchi la grindă. Noi, ne șoptim că „N-avem timp de prostii!” și trecem, cu drobul de sare în spinare, pe lângă capodoperele creației, grăbindu-ne spre nicăieri.