„Câte focuri, câte lumânări și câte văpăițe n-au ars, și toate s-au stins, și multe se vor aprinde ca să se stingă iarăși, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om…, și numai acela va ști bine că lumea asta a fost o lungă și aceeași poveste”, spunea cândva Barbu Ștefănescu Delavrancea, iar Ion Pop Reteganul puncta și mai abitir: „multe s-au mai întâmplat în lumea asta mare și câteodată auzim povestindu-se câte o întâmplare de ne vine mai a n-o crede. Și totuși trebuie să credem mult din cele ce auzim; cel puțin eu unul mai bucuros cred toate, decât să merg să caut de sunt adevărate sau nu” – Basme Ardelenești, Mama cea rea
Și să știți că e cert că cel ce crede-n basme nu iese basma curată, iar cel ce nu le-a citit temeinic, la timpul potrivit, pentru a-și putea amplifica imaginația și abilitatea de a face distincție între realitate și fals ori ficțiune, va crede orbește în basme de adormit chiar și copiii din noi, deși toate sunt doar însăilate – dar viu colorate – despre semeni providențiali și soluții miraculoase, uitând că toți suntem trimișii Domnului pe pământ și fiecare avem chemare și aceleași chenare trasate cu lapte și miere, diferind doar doza de dorință pentru a primi binele și frumosul cât mai iute, din belșug și, dacă se poate, de-a moaca. Numai așa se explică cum de a crezut bietul om că e în stare să creeze comunismul („un basm de îmbrobodit proștii și de îmbuibat canaliile” – Andrei Pleșu), cum de s-a luat de bună o piesă nebună: Piramida Caritasului, când se promitea restituirea, după numai trei luni, a unei sume de opt ori mai mare decât banii investiți („N-o fi cușer, demn de Ucigă-l Toaca, dar dacă totuși…”), cum de localurile cu păcănele și de pariuri s-au înmulțit ca ciupercile (nu degeaba-s parazite) după ploaia minții puține și credule că StrâmbăLemneSfarmăSoartaDeUmpleDegrabăGeanta.
Și în loc să ne facem filme despre vremuri și oameni noi, visând la câini cu covrigi în coadă, mai bine ne vedem de ale noastre și de ce putem singuri împlini, luând ca model oamenii obișnuiți, fără de aur și fără de aură, care au tăcut și au făcut cât mai bine din ce au știut și au putut, care au reușit să-și preschimbe fiecare zi de trăit într-o strălucitoare sărbătoare și, deopotrivă, într-un tărâm de vrăjită poveste, căci în toate locurile străbătute au reușit să respire frumusețe și să se plimbe încântați, fiindcă o lume de basm poate crea orișicine dacă e curios din fire și se lasă sedus de uimire în fața micilor minuni presărate pe cale. Și dacă se conștientizează că sunt multe – mărețe sau mărunte – astfel de minuni, fericirea poate inunda sufletul orișicui, căci bucuria de a fi împreună cu soția, plăcerea de a te juca cu copiii și de a le citi basme (în loc de a-i lăsa să butoneze cu ochii în ecran), satisfacția dată de plimbările făcute prin fânețele înflorate din capătul satului…, nu depinde de cât de bogat ori de Preaînalt e „împricinatul”, ci de păstrarea, cu sfințenie, a stării de trezie a spiritului.
Iar ca dovadă scrisă, întărită de fotografiile culese în tura de astă vară, așez alăturat un fragment dintr-o carte scrisă de Nestor Urechia, OMUL care a făcut din Bucegii săi dragi o lume de basm și să știți că așa i-a văzut până la moarte, el fiind – din câte știu – singurul autor care nu a plasat acțiunile povestirilor cu zâne în locuri nedefinite și în timpuri imemoriale, ci în imediata sa vecinătate și în contemporaneitate.
„Era într-o duminică. Soarele ieșit din zori, de la spatele muntelui Zamura, toată ziua încălzise și luminase Valea Cerbului din Bușteni. Acum se lăsa de după muntele Morarul, trimițând o ploaie de raze aurii. Tilincile vacilor ce se întorceau de la păscut răsunau în chipuri deosebite. Întrerupte de câteva chiuituri de văcari, se deslușeau ciripirile păsărilor care se adunau, spre o apropiată culcare. Pe nesimțite, cerul, deasupra munților Morarul și Dihamul, din auriu se prefăcu în trandafiriu. Coastele și culmea munților Zamura, de dincolo de apele Prahovei, se întunecau din ce în ce sub îmbrobodirea unei marame liliachii, ce se înnegrea repede. Munții Jepii și Caraimanul își tăiau neted, pe zarea trandafirie, colțurile și șeile lor. (…) Câțiva brazi mai înalți de pe coastele munților Clăbucetul Baiului și Coștila, precum și un molift stingher, uscat de adânci bătrâneți, își țeseau cu acele și ramurile lor, pe bolta cerească, minunate broderi și dantele neprețuite. Deodată toate se împânziră, nimic nemaideslușindu-se. (…) Acum tăcere, liniște, pace în Valea Cerbului… Pace!… Dar întunericul nu ține mult. Luna iese de după muntele Sorica, în Valea Fetei. Se înalță, se înalță pe bolta înstelată, învăluind Valea Cerbului într-o lumină argintie. Poiana la Anini, de pe Clăbucetul Baiului, este scăldată de lumina lunii; numai umbrele așternute ale aninilor tineri și bătrâni mai rup din covorul argintat al pajiștei. Ora nopții jumătate a sosit. Deodată, venind din vale, coborând de la deal, ieșind din aniniș, se văd niște chipuri albe, parcă de femei. Ele înaintează spre un tăpșan înmușchiat din mijlocul poienii. Iată încă o fantasmă albă, mai înaltă și subțiritică, se desprinde din negrul aninișului, cercuitor al poienii. (…) – Să trăiești, Zână a Zânelor, murmură celelalte, înconjurând-o. (…) – Bun găsit, zânelor, drăguțe ale mele, spuse aceasta, v-am chemat și văd, cu mulțumire, că toate mici și mari, puternice și mai umile, fioroase și blânde, ați alergat la chemarea mea. N-ar fi bine ca de acum înainte să urmăm a ne aduna tot astfel, în toate serile, aci, spre a sta de vorbă, a ne sfătui, a ne cunoaște mai bine, a ne da sprijin, în loc de a trăi răzlețe și neștiutoare unele de altele, ca până acum?” – Nestor Urechia, Zânele din Valea Cerbului
De la Cabana Gura-Diham am urmat Valea Comorii (o comoară – voia bună!), iar din Poiana Văii Cerbului, luând-o pe lângă Fântâniță și având în față Vâlcelul Înflorit (de parcă eram într-un basm) ne-am îndreptat spre Valea Morarului, pe un traseu precar marcat și care e de făcut numai vara și niciodată doar în doi, la câte pericole (cu sau fără ochi de fiară) pândesc din întunecimile codrului încărcat de stânci ciclopice, cioplite și astăzi de ploaie și vânt.
Am dat și de un vechi canton silvic, pitit în pădure, poate un fost pichet grăniceresc.
Pe versantul stâng, în depărtare și în plenară splendoare, răsar Colții Morarului, a Morarului Albilă, personajul principal din povestea „Cele două fete de morar” – Nestor Urechia, Zânele din Valea Cerbului
Pe latura dreaptă, Brâna Mare a Bucșoiului, cu zidurile sale uriașe din stânci repezi, golașe și sfâșiate, ce se înalță obraznice la cer.
Și-n cap cu o ideuță drăguță: „În cinstea Bucegilor!”, o apucăm, apostolicește, pe potecuță. Vorba lui Nestor Urechia: „Ce păcat că așa clipe nu se fac ani de viață!”
Iar după un strop de odihnă dumnezeiască, cum întâlnești doar în povești cu StatupalmăSoarbezamăSuflănterciȘiDăIamanciuperci, isprăvim, în sfârșit, suișul, zările desfăcându-se larg, într-un evantai de priveliști pitorești.
Pe pământ stele de flori, în ceruri flori de stele, în care s-au preschimbat Zâna Zânelor, Zâna Zorilor, Zâna Gâzelor, Zâna Codrilor…
Șaua Bucșoiului, iar în fundal vârful cu același nume.
Căldarea Cerbului
În vale apare și Cabana Mălăiești: Bucegi, să trăiești!
În crucea potecilor, la câțiva pași de piscul devenirii umane.
Vf. Omul – 2505 m altitudine. Oare în ce zăpadă o fi acum adânc îngropat ?!
Și sub el punem punctul final, pe Cabana Omu (Omul lui Dumnezeu!!!), iar eu încălecai pe-un vătrăi și zic: „Ce a fost, am văzut, ce o să fie, vom mai vedea!”
