În zilele noastre, când Dumnezeu (de fapt, doar numele lui, pentru a da bine la imaginea publică a candidatului!) e băgat la înaintare și în campania electorală, mă simt jenat și, deopotrivă, tentat să fiu mai rezervat în exprimare, ezitând, și uneori chiar evitând, să mai rostesc un „Doamne ajută!”, să-mi fac cruce în fața bisericii ori a troiței înălțată în răspântie și, cu atât mai mult, să împărtășesc, deschis, din cărțile, de curând, citite. Și totuși, în preajma Sărbătorii Nașterii Domnului, îmi iau inima-n dinți și sufletul subsuoară, și plec iară pe aceeași cale:
„Un călător urca pe un munte abrupt. Era obosit și abia își mișca picioarele. S-a târât mult timp pe stâncile alunecoase ale muntelui și, în sfârșit, a atins culmea lui. Din vârf, vedea câmpia întinsă, scăldată de razele soarelui care apunea. Călătorul mișcat de această strălucire de seară a soarelui și de liniștea răspândită în jur, s-a așezat în genunchi și a început să citească rugăciunile de seară. Apoi s-a culcat pe iarba moale și parfumată și a dormit un somn lin. Și a avut un vis: i s-a arătat Dumnezeu. Călătorul l-a rugat pe Dumnezeu: „Părinte! Nu te mânia pe mine că vreau să-ți mărturisesc o mare slăbiciune a sufletului meu. Eu știu că fiecare om muritor trebuie să-și poarte cu răbdare crucea sa. Dar, cum se știe, nu toate crucile au aceeași greutate. Crucea mea este prea grea pentru mine, puterile mele nu-mi ajung să o port. Ai milă de mine și ușurează-mi-o, altfel ea mă va strivi”. Așa l-a rugat nechibzuitul, pe Tatăl ceresc. Deodată s-a iscat un vânt puternic, l-a luat pe călător și, cu o putere de nedescris, l-a adus în înălțimi. Și iată, călătorul s-a văzut într-o biserică mare, în care se aflau o mulțime de cruci diferite. Atunci a auzit un glas: „Iată, aici, în fața ta, sunt adunate toate crucile de pe pământ. Alege-o pe oricare dintre ele; pe care vei dori să o iei, aceea va fi a ta.” A început călătorul să încerce toate crucile. A luat una, apoi alta, a pus-o pe umeri ca să-i încerce greutatea și să afle dacă poate să o poarte, dar nu-i era deloc ușor să aleagă. O cruce era prea mare pentru el, alta prea grea, iar alta, deși nu era nici mare, nici grea nu era confortabilă: îi tăia umerii cu marginile ei ascuțite. Erau și cruci de aur, dar grele, așa cum este aurul. A încercat aproape toate crucile, dar nu a putut să aleagă, când deodată, a văzut o cruce simplă, din lemn tare, pe care n-o observase mai înainte printre celelalte. El a ridicat-o, a probat-o și a văzut că este mai confortabilă decât toate celelalte, deși era destul de grea. El a ridicat-o, a măsurat-o și a pus-o pe umeri. S-a bucurat și a exclamat: „Doamne, dă-mi voie să iau această cruce!” Și a luat-o. Și ce credeți? Aceea era propria lui cruce, pe care o purtase și mai înainte.” – Pilde și istorisiri pentru copiii creștini, Editura Areopag, București, 2016
Și fiindcă această carte – din care am desprins doar câteva pasaje din povestioara despre tentația omului de a se căina și de a bombăni pe marginea sorții ce i-a fost hărăzită – este, în fapt, o traducere după originalul în limba rusă, publicat la Moscova, în anul 1912, de Editura Posrednik, înțeleg să mai adaug alăturat tot un strop de spiritualitate slavă:
„Își au și rânduielile canonice rostul lor, însă esența rugăciunii constă în năzuința noastră către Dumnezeu, în dorința arzătoare de a-l întâlni față către față. Și, în cele din urmă, rugăciunea este înfățișarea înaintea lui Dumnezeu, care începe cu rostirea cuvintelor și se sfârșește cu tăcerea contemplativă. (…) De bună seamă că asta trebuie să învățăm a face. Trebuie să învățăm a tăcea. Pentru început, este nevoie să stăm în picioare înaintea lui Dumnezeu, sau pur și simplu să ne așezăm în fața lui și să tăcem. Să le permitem tuturor puterilor imaginației și tuturor gândurilor să se potolească, tuturor simțurilor să se liniștească… Pot să mai aduc o pildă a unei astfel de așezări. Cu mulți ani în urmă, îndată după ce am devenit preot am fost trimis la un azil de bătrâni: Acolo, printre altele, viețuia o bătrânică în vârstă de 101 ani, care, după ce am săvârșit prima slujbă la ei, s-a apropiat de mine și mi-a zis: „Părinte Antonie, aș vrea să primesc un sfat de la dumneavoastră. Iată că sunt deja foarte mulți ani de când eu tot repet neîncetat rugăciunea lui Iisus, dar niciodată n-am simțit prezența lui Dumnezeu. Spuneți-mi ce să fac?”. Iar eu i-am răspuns atunci cu bucurie și dornic de a o ajuta (…) : „Știți ce? Ia spuneți-mi și dumneavoastră, când credeți că ar putea Dumnezeu să vă spună ceva, sau să-și facă simțită prezența, dacă îi vorbiți încontinuu? (…) Iată ce veți face: mâine dimineață vă veți trezi, veți face ordine în cameră, veți aprinde candela în fața icoanei, vă veți așeza aș încât să puteți vedea și icoana, și candela, și fereastra deschisă, și fotografiile persoanelor iubite ce stau pe șemineu, veți lua andrelele și firele de lână și veți tricota în tăcere înaintea feței lui Dumnezeu. Dar să nu îndrăzniți a rosti nici o rugăciune:” În săptămâna următoare, a trebuit să slujesc din nou în locul acela…, iar după slujbă, s-a apropiat din nou de mine și mi-a zis: „Părinte Antonie, să știți că funcționează! (…) Am făcut ce mi-ați spus – îmi zice ea – m-am așezat, am început să tac; era liniște în jur; apoi am început să aud sunetul andrelelor care se loveau una de alta, iar acest sunet a adâncit, parcă, tăcerea care mă înconjura. Și, cu cât percepeam mai mult tăcerea, cu atât mai mult conștientizam că liniștea aceea nu era doar o absență a oricărui sunet, ci cu totul altceva, și că, în miezul acelei tăceri, se găsește o oarecare prezență. Iar dintr-odată, am simțit că însuși Domnul se află în inima tăcerii.” (…) De atunci bătrâna a știut că dacă își dorește să se roage cu adevărat și să simtă, să conștientizeze prezența lui Dumnezeu, aceasta înseamnă să rămână în propria tăcere până în clipa când va înțelege că a reușit să pătrundă dincolo de zgomotul gândurilor ei, dincolo de învălmășeala sentimentelor ce roiesc în ea, căci numai atunci va putea vorbi cu Domnul față către față. Acesta este un lucru foarte important și toți trebuie să ne învățăm a-l face. Iar ceea ce vă spun acum nu este o invenție a mea. O descrie cu de-amănuntul și foarte grăitor Sfântul Teofan Zăvorâtul: Hărmălaia simțurilor și a cugetelor mele mă cufundă în deșertăciunile stricăciunii și mă depărtează de pacea și privirea ta iubitoare și atotștiutoare, Hristoase Dumnezeule. Liniștește alcătuirea mea lăuntrică, cea vătămată de aprinderi și de pofte, ca, oglindindu-se omul lăuntric în seninul dumnezeiesc al privirii tale, să învețe a iubi pecețile tăcerii.” – Zâmbind cu Dumnezeu – Întâmplări din viață povestite de Mitropolitul Antonie de Suroj, Editura Sophia, București, 2023
